Povestea este simplă. Cred că o știți cu toții. În a șasea zi a creației Dumnezeu l-a făcut pe ADAM – primul om și l-a așezat în grădina Edenului, unde avea toate cele de trebuință pentru a trăi, vorba aceea, ca-n Rai. Din toate bunătățile Edenului se putea înfrupta Adam, însă din roadele pomului cunoașterii binelui și răului, Dumnezeu i-a interzis s-o facă. Pentru ca Adam să nu fie singur, Creatorul l-a adormit, i-a luat o coastă și a făcut-o din ea pe Eva, prima femeie. Toate bune și frumoase, până când Eva, influențată de șarpele care păzea pomul cunoașterii binelui și răului, gustă din fructul interzis și-l convinge și pe Adam s-o facă. Dumnezeu află că cei doi au mușcat din fructul interzis și-i alungă din grădina Edenului, oferindu-le la schimb Pământul în stăpânire. Când Adam și Eva au părăsit Edenul, a început istoria omenirii. Cei doi, alungați din Rai, au muncit din greu pentru a-și câștiga existența pe Pământ. În cele din urmă, au îmbătrânit și au murit dar nu înainte de a fi născut copii; pe Cain și Abel. Conform tradiției evreiești, creștine și islamice, toți oamenii lumii sunt descendenți din fiii și fiicele lui Adam și Eva. Așa ne învață creștinismul că am apărut noi oamenii pe pământ.
Povestea Lui Adam și a Evei aparține poporului evreu, este consemnată în Biblia evreiască, în cartea GENEZEI, la capitolul 2 și a fost preluată de creștini și musulmani, fiecare dintre cele 3 mari religii atribuindu-i interpretări nuanțate în fel și chip de-a lungul secolelor. Mitologiile multor culturi, mai vechi decât cea ebraică, includ povești despre un prim cuplu: un bărbat și o femeie care au fost părinții întregii rase umane. La nivel mondial, creștinii, musulmanii și iudaicii cred în proporție de peste 50% că această poveste este una adevărată de facto. Insistența Bisericii Creștine timpurii asupra adevărului faptic al poveștii lui Adam și Eva din cartea Genezei a făcut această poveste vulnerabilă la noile descoperiri. Viziunea extinsă asupra globului și a varietății locuitorilor săi umani, care a venit odată cu descoperirea Lumii Noi, avea să amenințe însă credința că toată omenirea își are originea în doar doi părinți. Și, pe bună dreptate, la câte rase de oameni sunt astăzi pe planetă, ne putem întreba liniștiți, ce culoare a avut pielea primilor doi părinți ai omenirii? Este aberantă și incoerentă interpretarea poveștii lui Adam și a Evei ca fiind una reală de facto, așa cum susțin dogmele creștine acceptate astăzi de Biserică.
Păi, de ce ar fi interzis Dumnezeu propriilor sale creaturi accesul la cunoașterea binelui și răului? Cui îi era menită cunoașterea? De ce atunci când Adam și Eva au dobândit cunoașterea, Dumnezeu i-a condamnat la o viață de nenorocire? Dacă acest Dumnezeu era omniscient, nu știa El oare dinainte că cei doi vor încălca interdicția de a mânca din pomul cunoașterii? Un Dumnezeu care ar fi conceput și pus în scenă o astfel de dramă, nu ar fi altceva decât un tiran care aruncă suferință fără sens asupra lumii pe care El însuși a creat-o. Încăpățânarea mai-marilor Bisericii timpurii nu a ținut cont de glasurile unor părinți precum Augustin de la Hipona, care explicau încă din secolul al V-lea că Scripturile nu trebuie interpretate ca având un sens literal ci ca fiind expresia unui limbaj simbolistic. Dar cine să audă? Și uite așa, pe fondul dorinței de a controla masele, al ignoranței și supușeniei, această poveste a supraviețuit ca fiind una reală de facto, îngropând adânc în slovele sale adevăratul mesaj care s-a dorit a fi transmis printr-un limbaj simbolistic.
Philo din Alexandria, un filosof evreu celebru, vorbitor de limbă greacă, atenționa lumea creștină încă din secolul I că GENEZA, și implicit povestea lui Adam și a Evei este o alegorie – o împletire a imaginilor simbolice cu evenimente imaginate a căror semnificație nu putea fi exprimată cu ușurință în alte moduri. Și asta încă din secolul I. Dar cine să audă? Cu timpul, știința a respins acuratețea faptică a scripturilor evreieși iar poveștile conținute în ele au fost în mare parte ignorate. Același lucru s-a întâmplat și cu povestea lui Adam și a Evei, care nu este altceva decât o narațiune a condiției umane, a dramei psihologice pe care o trăim fiecare dintre noi, explicată cu ajutorul simbolurilor. Interpretând lucrurile prin prisma limbajului simbolistic nu este deloc greșit să facem afirmația că povestea lui Adam și a Evei este una ireală dar totuși adevărată. Și voi argumenta deîndată de ce fac această afirmație aparent paradoxală. Povestea lui Adam și a Evei în grădina Edenului nu este povestea „căderii umanității în păcat”. Povestea lui Adam și a Evei este povestea Pământului și a vieții. Numele celor doi fac o trimitere directă la sensul real al poveștii. Adam înseamnă Pământ și Eva înseamnă viață. Conceptul de păcat originar nu există în biblia evreiască, de unde creștinismul a preluat această poveste cuvânt cu cuvânt. Acesta a fost inventat și lansat printre învățăturile creștine, aproape 1000 de ani mai târziu de Irineu din Lyon, alt părinte al bisericii timpurii, din capul căruia au izvorât cele mai multe dintre dogmele creștine de astăzi. Povestea lui Adam și a Evei este despre conflictele universale ce au loc în interiorul ființelor umane, conflicte redate cu ajutorul metaforelor. Puterea acestui mit inepuizabil vine de la faptul că nu are o semnificație univocă. În asta și constă de altfel frumusețea acestei povești cu o valoare ascunsă de adevăr. Dacă ținem cont de punctul de vedere al marele psihanalist Sigmund Freud, care-l considera pe Dumnezeu ca întruchipând figura paternă perfectă, am putea interpreta povestea lui Adam și a Evei ca pe povestea eternului conflict dintre tați și fii. Dacă ne raportăm la Carl Gustav Jung, ne putem gândi la o altă interpretare. Jung susține că bărbații au o latură feminină inconștientă, numită Anima și femeile au o latură masculină inconștientă, numită Animus. Povestea lui Adam și a Evei este povestea Animei și a lui Animus, adică a dezvoltării egoului în defavoarea sinelui înalt. Dacă ne uităm la învățăturile lui Hermes, Kybalion și cele 12 Legi Spirituale ale Universului, Adam și Eva reprezintă energiile masculină și feminină din care totul se manifestă în acest Univers. Dacă citim povestea lui Adam și a Evei, așa subtil cum a fost citită acum două mii de ani de Philo din Alexandria, aceasta ne învață că ființele umane devin factori de mit atunci când creșterea cunoștințelor amenință să împiedice nevoia de sens a oamenilor. Pe de altă parte, dacă oamenii iau de bun faptul că filosoful Nieztsche îl declară pe Dumnezeu mort și știința le dezvăluie o lume fără vreun scop sau direcție generală, așa cum o face teoria selecției naturale a lui Darwin, știința va fi distorsionată pentru a promova o viziune a evoluției care să satisfacă cererea de coerență narativă. Orice am spune însă, doar ideea unui Dumnezeu și a unei vieți de apoi a oferit oamenilor atât speranță, cât și sens, fără de care viața umană ar fi devenit insuportabilă. Mitul, așa cum antropologii o știu, este un instrument vital pentru înțelegerea idealurilor, valorilor, obiceiurilor, credințelor, preocupărilor și temerilor unei culturi. Toate miturile suportă modificări atât de fond cât și de formă. Și Dumnezeu știe câte traduceri și interpretări au suferit textele scripturilor antice.
Spuneam un pic mai devreme că povestea lui Adam și a Evei reprezintă un mit cu o putere inepuizabilă pentru că semnificația sau interpretarea acestui mit nu este univocă și că tocmai în asta constă frumusețea acestei povești. Iată în continuare detaliile unei alte interpretări laice care susțin din plin afirmația mea conform căreia povestea lui Adam și a Evei este una nereală dar totuși adevărată ! Haideți să privim un pic această poveste ca fiind drama psihologică pe care o trăiește orice familie în perioada adolescenței copiilor, pentru că vorbim de Dumnezeu tatăl și de cei doi copii ai săi: Adam și Eva. Ființele umane își iubesc copiii. Fiecare părinte responsabil dorește să creeze pentru copiii săi cea mai bună versiune a grădinii Edenului. Fiecare după puterile și priceperile sale. Le oferim copiilor noștri sfaturi bune, însă pentru a deveni cu adevărat adulți, a se maturiza, copiii trebuie să crească departe de părinți. Procesul de detașare față de părinți este un proces dureros pentru părinte și un moment de vulnerabilitate pentru adulții tineri. Dumnezeu i-a spus lui Adam să nu mănânce din roadele pomului cunoașterii binelui și răului, nu și Evei. Pe Eva nu o crease încă, ea habar nu avea de porunca lui Dumnezeu și nici Adam nu i-a spus, dar asta este o altă poveste. Eva l-a ascultat pe șarpe și Adam a ascultat-o pe Eva. Cine este șarpele din zilele noastre, cel pe care îl ascultă copiii noștri? Alcoolul, drogurile, condusul cu viteză mare, experiențe sexuale imature și multe alte lucruri pe care copiii noștri ar trebui să le evite. Așa îi educăm noi, iar copiii respectă valorile familiei. Dar, peste noapte, copiii sunt seduși de “șerpii” anturajelor. După ce Adam și Eva au gustat din fructul interzis, au știut că ceva s-a schimbat și s-au ascuns de Dumnezeu, acoperindu-și goliciunea cu frunze și scuzându-se. Exact ca orice adolescent, atunci când este prins că minte. Vine apoi o vreme când copiii trebuie să-și ia zborul, să-și câștige singuri existența și să-și întemeieze o familie. Zborul copiilor este ceva dureros pentru părinți. Dar, oricât de dureros ar fi, părintele trebuie să accepte ideea că un copil nu poate deveni adult decât plecând de lângă părinții săi. Datoria părinților este să le dea copiilor atât rădăcini cât și aripi. A le da rădăcini este partea ușoară. A le permite să-și deschidă aripile și să învețe să zboare, este un proces mai dureros. Cartea Genezei ne spune într-un limbaj al simbolurilor că aceasta a fost sarcina părinților încă de la începutul omenirii.
Cât de mult seamă povestea lui Adam și a Evei cu drama psihologică pe care o trăiește omul !? Poate că cineva va susține că această interpretare este una greșită pentru că este diferită de a lui sau a ei. Nici o interpretare nu este greșită, atâta timp cât este construită într-un mod logic și susținută de dovezi și argumente. Vă invit și pe voi să încercați o interpretare a acestei povești și să ne-o împărtășiți în secțiunea de comentarii. Știu că habotnicii religioși care postează de obicei replici lipsite de logică, pricep povestea lui Adam și a Evei ca pe o poveste în care se explică de ce șerpii nu au picioare și se târăsc pe pământ, de ce femeile trebuie să fie subordonate bărbaților și să aibă dureri la naștere și de ce bărbații trebuie să muncească din greu pentru a-și câștiga pâinea. Nicio supărare. De-atâta lucru pot fi ei conștienți. Și vina nu este a lor. Dde aceea, eu unul, îi iubesc așa cum vă iubesc și pe voi ceilalți, care nu vă mai săturați să tot repetați la infinit păcatul de a mânca din pomul cunoașterii.
Îndrăzniți să fiți înțelepți ca șerpii și fără pată ca porumbeii, așa cum vă îndeamnă evanghelistul Matei la capitolul 10, versetul 16.
