“Adevărat, adevărat vă spun că, dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce mult rod.” (Ioan 12:24)
Coliva, considerată simbol dulceții Împărăției Cerurilor este singurul dar legănat, păstrat în tradiția Bisericii Ortodoxe răsăritene. “Acest dar legănat descinde direct din ritualurile de sacrificare ce aveau loc în templele păgâne”, explică Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, din București, în cadrul tezei sale de doctorat. Sacrificiul era legănat de preoții templului spre cer și pământ. Acest obicei al legănării se păstrează și astăzi în balansul evreilor care se roagă la Zidul Plângerii, așa cum se păstrează și în actul ritualic de legănare a colivei practicat în Biserica Ortodoxă. În momentul în care preotul cântă „Veșnică pomenire”, credincioșii țin coliva împreună cu acesta și o leagănă de sus în jos întruchipând prin acest ritual legătura dintre cer și pământ, coliva fiind elementul de legătură dintre cele două lumi. Credincioșii care nu pot atinge în mod direct platoul cu colivă, îi ating cu mâna pe ceilalți aflați în fața lor.
Coliva ritualică are forma unui mormânt, închipuie însuşi trupul mortului şi este o expresie materială a credinţei în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care, Hristos însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii. După cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să se îngroape mai întâi în pământ şi apoi să putrezească, tot aşa și omul mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24; I Cor. 15, 36 ş.u.).
Coliva precede însă cu multă vreme creștinismul. Denumirea de colivă provine din grecescul κόλλυβος, nume atribuit inițial unei mici monede ce se aducea drept jertfă zeiței Demetra în templele păgâne, pentru ca pământul să dea roade. Păgânii aduceau la templu împreună cu mica monedă și un desert ritualic preparat din grâu, semințe de susan, migdale, nuci măcinate, scorțișoară, miere, semințe de rodie și stafide. Grâul o simboliza pe însăși zeița Demetra, semințele de susan și nucile erau apreciate ca fiind cele care deschideau ușile conștienței, migdalele erau sacre pentru Afrodita, stafidele pentru Dionisos, semințele de rodie o reprezentau pe Persefona, scorțișoara pe Hera, iar mierea pe Zeus. Despre istoria rodiei, minunile ei terapeutice și de ce sunt numite rodiile fructele cele mai de preț ale lui Dumnezeu, vă puteți documenta citind articolul RODIA FRUCTUL CEL MAI DE PREȚ AL LUI DUMNEZEU.
Mica monedă Kollyvos și desertul ritualic aveau să se transforme mai târziu în coliva, cunoscută tuturor ca fiind o ofrandă adusă pentru sufletele morților în Biserica Creștină Ortodoxă. Cum a ajuns coliva, ofranda adusă zeiței Demetra în templele păgâne să devină o ofrandă adusă Dumnezeului creștin pentru sufletele celor morți? Acest fel de mâncare ritualic a trecut de la păgânism la creștinismul timpuriu din Bizanț și s-a extins ulterior în întreaga lume ortodoxă după cum rezultă dintr-o relatare datată în secolul al XII-lea, care se păstrează în arhivele bisericii, și aparține canonistului Theodore Balsamon. După ce a renunțat la creștinism în anul 351, Flavius Claudius Iulianus, fiul lui Iulius Constantinus, fratele vitreg al celebrului împărat Constantin cel Mare, avea să devină el însuși împărat al Imperiului Roman de Răsărit. În timpul scurtei sale domnii, între anii 361-363 A.D., acest ultim împărat păgân al imperiului roman de răsărit a încercat din răsputeri să readucă la viață unele vechi tradiții și să-i determine pe creștinii timpurii să adopte un nou tip de religie, un monoteism neoplatonician. Nou împărat Iulian a avea să adopte nenumărate edicte anticreștine, fapt care i-a atras în istorie numele de Iulian apostatul.
Canonistul Theodore Balsamon, fost diacon la Hagia Sophia, devenit patriarh al Antiohiei, consemnează în documentele bisericești ale anilor 1185-1190, o poveste pe care i-o atribuie lui Atanasie, părinte al bisericii timpurii și patriarh al Alexandriei (300-373 d.Hr.). Conform relatărilor canonistului, împăratul Iulian Apostatul în perioada primei săptămâni a Postului Mare a anului 362, l-a chemat la el pe mai marele cetății Constantinopolului și i-a ordonat să stropească alimentele din târg cu sângele animalelor jertfite în templu, pentru ca astfel, creștinii să se spurce și să se supună edictelor sale care impuneau o religie păgână. Conducătorul cetății ar fi procedat întocmai și pe ascuns, fără ca creștinii să știe și să se păzească. Numai că, lui Eudoxie, patriarh al Constantinopolului, i se arată în vis Sfântul Teodor Tiron, care era mort de mai bine de 50 de ani, îi spune să se scoale din pat și să meargă degrabă să le poruncească creștinilor să nu cumpere niciun aliment de la târgul împărătesc. Contrariat de sfatul sfântului Eudoxie, îl întreabă cum ar putea să le poruncească creștinilor să nu cumpere alimente din târg, după o săptămână de post, și ce să mămânce atunci creștinii. Grâu fiert cu miere, așa cum se prepara în regiunea sa natală Evhaita, i-ar fi răspuns sfântul Teodor patriarhului Eudoxie.
“Eudoxie, sculându-se îndată, a adunat toți creștinii și le-a spus ceea ce a văzut și a auzit. Deci, făcând colivă, a păstrat turma lui Hristos nevătămată de vicleșugul împăratului păgân Iulian Apostatul. Nimeni n-a cumpărat din alimentele împărătești, încât toate s-au stricat în săptămâna aceea și au fost aruncate în mare. Păgânul împărat, văzând că planul lui a fost descoperit, a poruncit să fie puse din nou spre vânzare alimentele obișnuite. Iar poporul lui Hristos, sfârșindu-se săptămâna întâi a marelui post, în sâmbăta aceea a făcut pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cu colivă, mulțumind lui Dumnezeu și cinstindu-l pe sfântul Său, Teodor”, se consemnează în relatarea canonistului Theodore Balsamon.
Pomenirea Sfântului Teodor, din prima sâmbătă a Postului Mare consfințită în Sinod, pe vremea Arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului (381-397) a fost corelată astfel cu pregătirea colivei, în amintirea minunii trăite de Eudoxie, patriarhul Constantinopolului. De atunci, coliva a fost asociată cu pomenirea morților, în nădejdea învierii, în toată Biserica Ortodoxă răsăriteană. Așa s-a produs în concluzie transformarea colivei dintr-o ofrandă păgână închinată zeiței Demetra, într-o ofrandă adusă lui Dumnezeu pentru sufletele celor plecați din lumea aceasta: povestea visului lui Eudoxie din timpul împăratului Iulian apostatul, adversar al creștinilor, combinată cu suportul importanței pe care Iisus Hristos i-o acordă grâului, în pildele sale către ucenici.
Dulciurile şi aromele care intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pentru care se face coliva, sau dulceaţa vieţii celei veşnice pe care se speră să o dobândească mortul, explică biserica. Coliva mai are și o altă semnificaţie profundă si tainică: boabele de grâu, care sunt adunate laolaltă, simbolizează Biserica lui Hristos şi pe membrii ei, cei vii şi cei adormiţi, care se găsesc împreună în rugăciune. De aceea, la sfârşitul parastasului, cand preotul binecuvintează coliva, creştinii se apropie, se prind cu mâna de marginile farfuriei şi o leagănă în semn de oferire către Dumnezeu. Coliva se prepară și se servește cu ocazia parastaselor, termene de pomenire a morților, la 40 de zile, 3 luni, 6 şi 9 luni şi la un an de la deces, apoi în fiecare an, până la 7 ani) precum și la sâmbetele morţilor înscrise în calendarul ortodox.
Împreună cu coliva se aduc la biserică şi colaci sau pâine, vin şi lumânări, care reprezintă Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos. Obiceiul de a aduce vin la înmormântare şi parastas şi de a stropi cu el cruciş trupul mortului sau mormântul ori pardoseala bisericii (la parastas), reprezintă o datină veche, o prelungire a libaţiunilor (stropirilor) cu vin, pe care romanii le făceau pe morminte. În creştinism, această stropire aminteşte de aromatele şi balsamul cu care a fost uns Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt. În unele regiuni, vinul se amestecă împreună cu untdelemnul şi simbolizează, prin stropire, curăţirea trupului de întinăciunea păcatelor, iar în alte regiuni se amestecă cu apă îndulcită ori cu agheazmă şi poartă numele de paos sau paus din latinescul pausum, care se traduce prin încetare sau odihnă.
Ziua săptămânii în care ar trebui să se facă pomenirea morților a fost un subiect de dispută aprigă în sânul bisericii ortodoxe răsăritene. Stabilirea zilei de sâmbătă a fost adoptată după revolta unei comunități de călugări porecliți colivari, care s-au opus pomeniirii morților în ziua de duminică, ziua de Înviere a lui Iisus și victorie a sa asupra morții. Porecla de colivari, a fost atribuită inițial în mod jignitor comunității de călugări de la schitul Sf. Ana de pe Muntele Athos pentru că refuzau să mănânce pâine și aveau în dieta lor grâul fiert și legumele. Colivarii – ecuson jignitor devenit ulterior un titlu de onoare – au trimis în anul 1754, o scrisoare de protest adresată patriarhiei Constantinopolului prin care și-au manifestat grija față de colegii lor, căzuți victime iluminării de tip occidental, care făceau pomenirea morților în ziua de duminică, în pofida obiceiurilor străvechi. Vechile obiceiuri consacrau ritualul în ziua de sâmbătă. Scrisoarea lor avea să dea naștere unei adevărate mișcări de regenerare spirituală și revenire la vechile tradiții. Tradițiile străvechi populare spun că grâul trebuie spălat în nouă ape înainte de prepararea colivei, cele 9 ape reprezentând cele nouă cete cerești. În Bucovina și Transilvania se credea că atâtea păcate va ierta Dumnezeu mortului, câte boabe de grâu mănânci din colivă, rugându-te pentru el. Coliva a fost și încă mai este folosită în Armenia și Cipru în rituri de apărare împotriva strigoilor. În unele regiuni, resturile de colivă se dau păsărilor pentru a le apăra de boli și a crește cât mai mari.
Bomboana de pe colivă ? Dincolo de tradițiile populare și abilitatea cu care biserica a transformat o ofrandă păgână într-una creștină, se află semnificația profundă a pildelor lui Iisus, în special cele în care este folosită sămânța de grâu care, spune Mântuitorul, trebuie să moară ca să rodească, Ioan 12:24 și Matei 13:24-43. O învățătură pe care nu o veți întâlni la tot pasul este aceea că, așa după cum bobul de grâu, moare, putrezește în pământ și reînvie dând naștere roadelor sale, tot astfel și omul cel vechi, trebuie să moară, în sens metaforic nu fizic, pentru a se naște omul cel nou care va rodi pe măsură. Înțelesul și mai profund al pildei este însămânțarea și întruparea dorințelor cu ajutorul forței divine a imaginației. Cei care vor avea urechi de auzit să audă și să bage de seamă că grâul nu crește și nu se coace mai repede, dacă îi dai mai multă apă decât are nevoie sau dacă-l tragi de frunze în sus. Fertilitatea pământului în care este îngropat bobul de grâu, zăpada și gerul pe care trebuie să le îndure până ajunge la maturitate precum și răbdarea și priceperea secerătorului, spun mult mai multe unui înțelept decât poate spune coliva unui religios.
Coliva, deși încarcată de o simbolisitică metamorfozată din păgână în creștină, a fost și este un delicios desert ritualic și atât. Modernizarea a făcut ca ritualul să-și dilueze sensul și forma să devină mai importantă decât fondul. A se vedea competițiile între parohiile și gospodinele care se întrec în decorarea colivei.
