Uităm de el… dar el nu uită de noi
Am fost învățați toată viața să „ne maturizăm”: să devenim serioși, responsabili, calculați. Să ne îngropăm fragilitatea în armuri și să lăsăm în urmă copilăria ca pe un vis care a trecut. Însă, în adâncul ființei noastre, Copilul Interior n-a plecat nicăieri. El doar așteaptă să fie văzut. Și nu doar atât. Într-un mod paradoxal, el este cel care ne poate conduce înapoi spre autenticitate. Nu adultul îl crește pe copil, ci copilul – înțelept în inocența lui – este cel care îl renaște pe adult.
Copilul interior nu e o rană. E o poartă.
Mulți văd copilul interior doar ca o sursă de durere: cel care a fost respins, ignorat, umilit. Dar copilul interior este mult mai mult decât o rană. El este poarta către viața trăită cu sens. El este partea noastră care știe încă să se bucure fără motiv, să iubească fără frică, să fie prezentă total. Este cel care nu s-a rușinat de lacrimi și care n-a învățat să mintă ca să fie acceptat. În el trăiește adevărul nostru primordial, nealterat.
Adevărata maturitate este o întoarcere
Ne întoarcem la copilul interior nu pentru a regresa, ci pentru a evolua cu adevărat. Pentru că doar recunoscându-i vocea, adultul devine complet. Copilul interior este martorul tăcut al traumelor originare. A fost acolo când ai fost rănit, dar și când ai simțit extazul pentru prima dată. El știe ce ai pierdut și tot el îți poate arăta calea înapoi. El nu cere perfecțiune, ci sinceritate. Nu așteaptă succesul tău, ci prezența ta. Vrea doar să știi că ești iubit. Așa cum ești. Acum.
Cum devine copilul nostru părintele nostru?
Când adultul își ascultă copilul interior, ceva sacru se întâmplă. Se naște un nou fel de maturitate – una care nu controlează, ci conține. Nu critică, ci mângâie. Nu se teme, ci are încredere. Copilul interior este părintele divin din noi: partea care știe să ierte, să se joace, să viseze, să creadă în miracole. Nu are nevoie de dovezi pentru a iubi. El nu s-a separat niciodată de Dumnezeu.
A-l redescoperi pe copilul interior nu este un act terapeutic. Este un act spiritual. O întoarcere la esență. La suflul viu care am fost înainte de a ne teme, de a ne rușina, de a ne preface. Este începutul unei vieți mai blânde, mai adevărate. Nu pentru că lumea devine mai ușoară, ci pentru că tu nu mai porți măști. Și atunci când nu te mai prefaci, vindecarea se întâmplă.
Rugăciune pentru Copilul Interior
Copil iubit din inima mea, te chem acum din tăcerea în care ai fost uitat.
Îți promit că n-o să te mai las singur.
Îți dau voie să râzi, să plângi, să strigi, să visezi.
Nu trebuie să fii perfect. Ești binevenit așa cum ești.
Îți dau voie să fii viu.
Îți dau voie să fii sincer.
Îți dau voie să fii TU.
Te țin în brațe cu blândețe.
Nu te mai judec.
Nu te mai trădez.
Îți dau tot ce n-ai primit atunci.
Acum ești acasă. În mine.
Și pentru prima dată, mă las condus de tine.
Cât de important este sa nu uităm sa fim copii!! Sa ne bucurăm și sa râdem din tot sufletul cu acea inocență care o au doar copii! Sa fii copil printre copii parca îți vine mai ușor ,copii sunt molipsitori in zburdălnicia lor;este mai complicat să fii copil între adulți ,să-i convingi de cât de liberator este să poți!!! Să iubim ,să iertăm, să visăm ,să ne bucurăm ca niște copii!