Cum Auzim Culorile ? Sinestezia – o percepție diferită care poate fi învățată

Stai într-o sală de concert. Ochii închiși. Orchestra începe să cânte. Și dintr-odată… vezi albastru. Nu cu ochii. Cu altceva. O undă de albastru rece se întinde în minte odată cu sunetul violoncelului. Apoi galben strălucitor când trâmbița atacă nota înaltă. Roșu palpitant la tobe. Pentru majoritatea oamenilor, asta sună ca o metaforă poetică. Dar pentru aproximativ 4% din populație, este realitate neurologică. Se numește sinestezіe – fenomenul prin care simțurile se împletesc, și anumite stimuli declanșează experiențe senzoriale care, în mod normal, nu ar trebui să existe.

Când creierul combină canalele

Sinestezіa nu este o tulburare. Este o variantă neurologică – o diferență în felul în care creierul își conectează regiunile senzoriale.

Cea mai frecventă formă: grafem-culoare – literele și cifrele au culori. Pentru un sinestezic, litera A poate fi întotdeauna roșie, B – albastru, 5 – verde. Nu își imaginează culoarea. O vede, la fel de real cum tu vezi cuvintele de pe această pagină.

Forma care ne interesează aici: cromo-sonoră sau audio-vizuală – când sunetele, muzica sau vocile produc experiențe vizuale de culoare, formă sau mișcare.

Când Johann Sebastian Bach compunea, spunea că “aude culorile tonurilor”. Kandinsky picta ascultând muzică și transformând sunetele în pete de culoare pe pânză. Nu era metaforă. Era sinestezіe.

Ce se întâmplă în creier?

În mod normal, informația sonoră merge la cortexul auditiv, iar informația vizuală la cortexul vizual. Sunt autostrăzi separate în creier. La sinestezіci, există “drumuri secundare” – conexiuni atipice între aceste regiuni. Când cortexul auditiv se activează (auzi un sunet), activează simultan și zone din cortexul vizual (vezi o culoare), chiar dacă nu există niciun stimul vizual real.

Teorii:

• Cross-wiring – conexiuni neuronale suplimentare între regiuni care în mod normal nu comunică direct
• Dezinhibiție – toată lumea ar avea aceste conexiuni, dar la majoritatea sunt “blocate”; la sinestezіci, blocajul lipșește
• Feedback amplificat – zonele cerebrale comunică mai intens decât în mod obișnuit

Scanările cerebrale confirmă: când un sinestezic audio-vizual ascultă muzică, cortexul vizual se aprinde – la fel ca atunci când ar vedea cu adevărat culori.

Cum “sună” culorile – sau cum “arată” sunetele?

Fiecare sinestezic are propria “hartă” stabilă și consistentă:

• Tonuri înalte → adesea culori deschise, strălucitoare (galben, alb, argintiu)
• Tonuri joase → culori închise, profunde (maro, violet, negru)
• Voci feminine → culori calde, uneori pastelate
• Voci masculine → culori reci sau neutre
• Muzică clasică → forme geometrice sau valuri de culoare care se mișcă organic
• Muzică electronică → pete ascuțite, unghiulare, vibrante

Dar nu există o regulă universală. Pentru un sinestezic, nota Do poate fi roșie. Pentru altul, albastru. Dar pentru fiecare individual, asocierea rămâne aceeași toată viața.

Când sinestezіa devine artă

Mulți artiști sinestezіci au transformat această experiență neurologică în creație:

• Wassily Kandinsky picta “improvizații” – ascultând muzică Wagner și traducând sunetele în forme și culori abstracte. “Galbenul sună ca o trâmbiță”, spunea.
• Olivier Messiaen, compozitor, vedea acorduri colorate și compunea deliberat pentru a crea “peisaje cromatice” prin muzică.
• Franz Liszt șoca orchestra cerând: “Un pic mai puțin roz, vă rog! Vreau violet aici!”

Pentru ei, muzica nu era doar sonoră. Era o experiență multisenzorială totală.

Poți “învăța” să auzi culorile?

Nu în sensul sinestezіei genuine – aceea este neurologică și stabilă din copilărie. Dar poți dezvolta asocieri sinestezice induse prin practică deliberată:

• Ascultă muzică și desenează/pictează ce “simți” vizual
• Asociază conștient tonuri cu culori (ex: toate notele Do – roșu)
• Folosește software de “visualizare muzicală” care traduc frecvențe în culori

Nu vei avea experiența perceptuală automată a sinestezicilor, dar vei crea o “sinestezіe conceptuală” – o mapare învățată între sunete și culori care îți îmbogățește experiența muzicii.

De ce contează asta?

Sinestezіa ne arată ceva fundamental despre realitate: ceea ce numim “culoare” sau “sunet” nu există “acolo, afară”. Sunt interpretări ale creierului nostru. Undele electromagnetice nu sunt “roșii” sau “albastre”. Sunt frecvențe. Creierul traduce frecvențele în experiența subiectivă a culorii. La fel, undele sonore nu sunt “muzică”. Sunt vibrații ale aerului. Creierul le transformă în experiența sunetului. La sinestezіci, creierul face un pas suplimentar: traduce frecvențele sonore ȘI în experiența culorii simultan. Nu este o “eroare”. Este o dovadă că realitatea este mai fluidă, mai interpretabilă decât credem.

Exercițiu: experimentează singur

Chiar dacă nu ești sinestezic, poți explora granițele dintre simțuri:

1. Închide ochii. Pune o melodie pe care o iubești.
2. Nu gândi. Simte. Dacă această melodie ar fi o culoare, care ar fi? Nu alege rațional. Lasă să apară.
3. Desenează sau pictează ce “vezi” în minte în timp ce asculți. Fără judecată, fără “corect” sau “greșit”.
4. Repetă cu melodii diferite. Observă dacă apar pattern-uri.

Nu vei deveni sinestezic. Dar vei descoperi că granițele dintre simțuri sunt mai poroase decât credeai.

Gânduri de final

Întrebarea “Cum auzim culorile?” are două răspunsuri:

Răspunsul neurologic: Prin conexiuni atipice între cortexul auditiv și cel vizual, care produc experiențe perceptuale reale de culoare în răspuns la stimuli sonori.

Răspunsul mai profund: Pentru că realitatea nu este ceea ce pare. Sunetele și culorile nu sunt categorii absolute ale lumii, ci moduri în care creierul nostru organizează informația. Și pentru unii oameni, aceste categorii se suprapun natural, arătându-ne că experiența umană este mult mai diversă și mai bogată decât sistemele noastre senzoriale “standard”.

Poate nu auzi culorile în sens literal. Însă, când vei asculta muzică, poate te vei întreba: ce culoare ar avea ceea ce ascult acum ?