Gena lui Dumnezeu

Pentru că spiritualitatea noastră înseamnă la fel de mult cât înseamnă fizicitatea noastră, oricât s-ar încăpățâna unii oameni de știință să susțină contrariul, astăzi abordăm o temă cu mare greutate, aș zice eu: GENA LUI DUMNEZEU ȘI PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ. Vă invit să vă deschideți mințile și inimile și să citiți cu atenție !

După ce cobori dintr-o oază de liniște situată undeva în munții Himalaia și pătrunzi într-un mediu academic în care unii profesori susțin cu încruntare că onorabila conștiință umană nu există pentru că nu poate fi  încadrată neuroștiințific, iar alți profesori susțin cu seninătate că conștiința este un miracol, ai suficiente resurse care să-ți permită să gândești în termeni de energie, recte spiritualitate, pentru a înțelege Universul care te înconjoară. De ce țin unii morțiș să separe lumea materială de cea energetică, spirituală, câtă vreme cele două lumi sunt interconectate, prima fiind o reflexie a celei de-a doua, este o chestiune despre care vom discuta pe larg ori de câte ori vom avea ocazia.

În acest episod încercăm să lămurim de ce se grăbesc unii cercetători din domeniul neuroștiinței să reducă minunea geneticii, în ansamblul ei la o singură genă, o așazisă genă a lui Dumnezeu.  De parcă nu toate genele ar fi create de Dumnezeu, ci doar una singură. Ipoteza genei lui Dumnezeu ne spune că spiritualitatea umană este influențată de ereditate și că o genă specifică, numită transportor vezicul de monoamină 2 (VMAT2), predispune oamenii către experiențe spirituale sau mistice. Această ipoteză a fost lansată de Dr. Dean Hamer, directorul Unității de Reglementare și Structură Genetică de la Institutul Național al Cancerului din Statele Unite ale Americii. Conform acestei ipoteze, gena lui Dumnezeu (VMAT2), nu este o codificare pentru credința în Dumnezeu însăși, ci un aranjament fiziologic care produce senzațiile, asociate de unii cu prezența lui Dumnezeu sau cu alte experiențe mistice sau, mai precis, cu spiritualitatea ca stare.

Mai simplu spus, gena VMAT2 ar fi implicată în activitatea monoaminelor, neurotransmițători care au foarte mult de-a face cu sensibilitatea emoțională, în sensul că aceștia se corelează cu o trăsătură de personalitate numită auto-transcendență.  Vom vorbi imediat și despre ce este starea de transcendență, care, în economia conștiinței umane, este irelevant dacă are sau nu vreo corespondență genetică, dar și despre ce este psihologia transpersonală, un curent nou și destul de controversat al psihologiei care poate oferi explicații pentru ceea ce știința nu poate încadra din punct de vedere neurologic.

Ipoteza genei lui Dumnezeu se bazează pe o combinație de studii comportamentale genetice, neurobiologice și psihologice. Argumentele majore ale ipotezei sunt:

​​(1) spiritualitatea poate fi cuantificată prin măsurători psihometrice;

(2) tendința de bază către spiritualitate este parțial ereditară;

(3) o parte din această ereditabilitate poate fi atribuită genei VMAT2;

(4) această genă acționează prin modificarea nivelurilor de monoamine; și

(5) spiritualitatea oferă un avantaj evolutiv, oferind indivizilor un sentiment înnăscut de optimism.

Abordarea dr. Dean Hammer este una extrem de îndrăzneață, însă, având în vedere complexitatea fiziologiei și biochimiei noastre, mi se pare ilogic să  reducem totul la efectul unei singure gene. Ideea de a impune această „genă a lui Dumnezeu” naturii noastre spirituale este de neacceptat.

Pot să înțeleg cercetările neuroștiinței religiei, cunoscută și ca neuroteologie dar și ca neuroștiință spirituală, cercetări care încearcă să explice experiența și comportamentul religios în termeni neuroștiințifici prin studiul corelațiilor fenomenelor neuronale cu experiențele subiective de spiritualitate. Însă, dacă încercăm să reducem totul la o genă, o așazisă genă a lui Dumnezeu, mă tem că vom pica în capcana reductionismului. Nu ar fi mai bine să lăsăm psihologia transpersonală, cea care studiază stările mentale, mai degrabă decât pe cele neuronale, să ne explice cum stau treburile? Fenomenele mentale se întâmplă și fără să poată poată fi neapărat încadrate neuroștiințific. Poate că nu totul se întâmplă în creier, poate că unele fenomene se reflectă în creier pentru ca acesta să le transforme în semnătura noastră energetică prin care comunicăm cu lumea spirituală, cu partea nevăzută a Universului cu Marea Conștiință Universală care ne-a creat.

Este drept că plăcerea pe care o obținem de pe urma unei oricărei activități ce-o desfășurăm este modulată de substanțele neurochimice ale creierului, iar VMAT2, așa-zisa genă a lui Dumnezeu, poate influența plăcerea unei persoane pentru activități de natură religioasă sau spirituală. Dar asta nu înseamnă că există dovezi științifice că manipularea genei VMAT2 interferează cu capacitatea cuiva de a crede, de a cunoaște, de a iubi sau de a se angaja față de Dumnezeu. Cum ar putea știința să dovedească asta? Cu ce instrumente? Cu RMN-ul și markerii biologici?

Eu zic că nu ne rămâne decât să tragem o concluzie de bun-simț și anume aceea că VMAT2 nu îi face pe oameni să creadă în Dumnezeu, ci dovedește că oamenii moștenesc o predispoziție de a fi spirituali – de a căuta și de a ajunge prin transcendență la o ființă superioară. Pentru o și mai bună înțelegere, să definim starea de transcendență și să argumentăm de ce psihologia transpersonală este cea care trebuie să lămurească lucrurile, nu neuroștiința.

Transcendența, comuniunea cu Dumnezeu este compusă din trei substări:

• „uitarea de sine” (tendința de a deveni total absorbit de o anumită activitate);
• „identificarea transpersonală” (un sentiment de conectare la un univers mai mare) și
• „misticismul” (o deschidere de a crede lucruri care nu pot fi demonstrate, cum ar fi percepțiile extrasenzoriale).

Haideți să le punem pe toate împreună și să întrebăm neuroștiința cât de mult poate măsura ea ce înseamnă să fii într-o stare de transcendență? Voi ce credeți? Vor reuși oare cercetările din domeniu să explice baza neurologică pentru experiențe ca:

• percepția că timpul, frica sau conștiința de sine s-au dizolvat;
• cunoașterea spirituală;
• unirea cu universul;
• transă extatică;
• iluminarea bruscă sau
• stările alterate de constiință?

Transpersonalul este definit ca „experiențe în care simțul identității sau al sinelui se extinde dincolo de individual sau personal, pentru a cuprinde aspecte mai largi ale omenirii, vieții, psihicului sau cosmosului”. Psihologia transpersonală a fost definită ca „dezvoltare dincolo de nivelurile convenționale, personale sau individuale”. Problemele luate în considerare în psihologia transpersonală includ auto-dezvoltarea spirituală, sinele dincolo de ego, experiențele mistice, transa sistemică, evoluția spirituală, conversia religioasă, stările modificate de conștiință, practicile spirituale și alte experiențe de viață, neobișnuit de extinse. Această disciplină încearcă să descrie și să integreze experiența spirituală în teoria psihologică modernă și să formuleze o nouă teorie care să cuprindă o astfel de experiență. Există și o zi mondială a Psihologiei Transpersonale. Aceasta este sărbătorită pe 27 februarie. Le-aș reaminti cu drag cercetătorilor din domeniul neuroștiințelor că suntem mult mai mult decât niște mașinării biologice animate comportamental de proteine. Suntem energie și mă tem că au mare dreptate autorii articolului CREIERUL NU GÂNDEȘTE AȘA CUM CREZI TU C-O FACE, publicat în Quanta Magazine, când afirmă că, pentru a înțelege creierul s-ar putea să fie nevoie să ne provocăm intuiția să ne ofere un răspuns cu privire la modul în care funcționează. Iar asta  va fi destul de greu, cel puțin la fel de greu cum i-ar fi mecanicii cuantice să se adapteze înțelegerii noastre cu privire la fenomenele fizice din această lume.

Un cuvânt de încheiere

Suflete cu minți, corpuri și conștiință, intuiția nu se adresează niciodată oamenilor rigizi, oamenilor care văd exclusiv partea științifică, demonstrabilă a lucrurilor, ci oamenilor care au schimbat lumea fiind deschiși șoaptelor divine Marii Înțelepciuni Universale: Leonardo da Vinci, Nicolaus Copernicus, Albert Einstein, Nicola Tesla, Daniel Goleman, Daniel Siegel și alții.

Îndrăzniți așadar să fiți înțelepți, stăpâniți gălăgia gândurilor și lăsați vocea intuiției să vă vorbească. Sinele nostru Superior știe întotdeauna ce este mai bine pentru noi. Nu trebuie decât să-l ascultăm.