Stigmatele sunt semne, răni, cicatrici sau stări de durere în zonele care corespund rănilor crucificării lui Iisus, manifestate la oameni fără niciun motiv aparent.
Știința nu a reușit să explice cauzele apariției stigmatelor decât la nivel speculativ, catalogându-le ca fiind provocate de deviații disociative ale identității pe fondul înfometării, autosugestiei negative și tulburărilor mentale în contextul credințelor de natură religioasă.
Există însă oameni care vin pe lume cu stigmatele crucificării, cum este cazul unui băiețel din Filipine născut în anul 2015. Medicina a oferit în acest caz explicația că un anumit tip de hemoragie, denumit “purpura”, este responsabilă pentru stigmatele micuțului.
Cum se face însă că aceste hemoragii au apărut fix în palmele, pe fruntea și pe picioarele micuțului ? Știința nu are decât un răspuns sec: coincidența.
Teologia creștină susține că stigmatele apar în urma unei excepționale devoțiuni religioase și dorințe a credincioșilor de a se asocia ei înșiși cu suferințele lui Iisus Hristos.
“Iubirea în Hristos este o credință atât de puternică și de profundă încât duce la întruparea și contemplarea individuală a patimilor lui”, afirmă teologul creștin Ivan Ilici, în cartea sa Ospitalitate și Durere.
Teoriile științifice și cele teologice nu sunt deloc în antiteză, dimpotrivă; se completează și se susțin reciproc.
Rănile sfinte conform Bibliei sunt cele suferite de Iisus în timpul răstignirii; la mâini și picioare din cauza cuielor cu care a fost pironit pe cruce, pe lateral în zona intercostală, rană provenită de la o lance, rănile de la încheieturile mâinilor, provocate de funia cu care Iisus a fost legat și cele de pe frunte, cauzate de coroana de spini.
Stigmatele acestor răni ale crucificării apar fie în totalitatea lor, în cazuri extrem de rare, fie în parte. Cele mai întâlnite stigmate despre care istoria relatează sunt rănile din palme, însă nici rănile de pe frunte ale spinilor nu sunt rare. În unele cazuri rănile se vindecă după o anumită perioadă, în alte cazuri ele provoacă boli grave stigmaticilor și chiar moartea. Sunt însă și cazuri în care rănile nu se vindecă și nu se infectează niciodată. Din aceste răni curge sânge parfumat, bine mirositor, denumit Parfumul al Sfințeniei. Să fie oare stigmatele crucificării pentru unii purtători un blestem iar pentru alții o binecuvântare?
Francisc de Assisi este primul purtător al stigmatelor crucificării despre care consemnează istoria creștinismului.
Unii teologi susțin că, Apostolul Pavel ar fi fost primul, întrucât acesta afirmă la sfârșitul epistolei sale către galateni : eu port în trupul meu semnele Domnului Iisus.
Cu numai doi ani înainte de moartea sa, Francisc de Assisi pleacă într-o călătorie spre mânăstirea La Verna pentru a petrece o perioadă de 40 de zile de post. Pe drum către mânăstire, într-o zi apropiată de SĂRBĂTOAREA SFINTEI CRUCI, Francisc se oprește pentru a se ruga. În timpul rugăciunii i se arată un înger serafim crucificat, după care, pe corpul său apar semnele răstignirii lui Iisus.
Iată cum descrie acest moment Tomas din Celano, în cartea sa Viața Sfântului Francisc, apărută în anul 1230:
“Când servitorul binecuvântat al lui Dumnezeu a văzut aceste lucruri, s-a umplut de uimire, dar nu știa ce înseamnă această viziune. S-a bucurat foarte tare să se vadă sub blânda și grațioasa privire a serafimului a cărui frumusețe era indescriptibilă; și totuși s-a alarmat deoarece serafimul era fixat de cruce și suferea teribil.
Astfel Francisc a trăit și bucurie și tristețe, bucuria și tristețea luând locul una alteia. S-a întrebat cu îngrijorare ce ar putea să însemne această viziune și sufletul său era nerăbdător să găsească o explicație. Și pe când mintea sa căuta în zadar să găsească o explicație iar inima sa era plină de uimire în fața acestei viziuni, semnele cuielor au început să apară în mâinile și picioarele sale, așa cum le văzuse ceva mai devreme la ființa crucificată de deasupra lui. Încheieturile sale și picioarele păreau să fie pătrunse de cuie, urmele capetelor cuielor apărând pe încheieturile mâinilor și în partea de sus a picioarelor, iar în partea opusă apărând alte semne. Semnele erau rotunde în palmele mâinilor și se prelungeau până în partea cealaltă, și mici bucăți de carne se desprindeau ca și când ar fi fost desprinse de către vârfurile unor cuie îndoite și trase înapoi. În același mod semnele cuielor și-au lăsat amprenta și asupra picioarelor scoțând în afară fâșii de carne. În plus, partea sa dreaptă avea o largă rană ca și când ar fi fost străpuns cu o lance și adesea sângera așa încât tunica sa și pantalonii erau îmbibate cu acest sânge sfânt.”
Cel mai popular purtător al stigmatelor crucificării este de departe PADRE PIO, care a purtat rănile fără să se infecteze, mai bine de 50 de ani.
Medici renumiți ai secolului XX au analizat rănile lui Padre Pio și nu au putut să ofere nicio explicație faptului că acestea nu se vindecă dar nici nu se infectează. În anul 1954 i-au fost radiografiate mâinile și nu s-a constatat nicio anomalie la nivelul oaselor. Au existat speculații că Padre Pio și-ar fi provocat rănile cu acid, însă acestea au fost infirmate de toți medicii care l-au consultat.
Therese Neumann este un alt caz special investigat de medici de renume întrucât această femeie nu numai că a fost purtătoarea stigmatelor crucificării dar nici nu a mâncat și nici nu a băut apă vreme de aproape 40 de ani. Pe 5 martie 1926, Therese ar fi avut o vedenie cu Iisus pe muntele măslinilor însoțit de trei ucenici, la finalul căreia i-a apărut o pată roșiatică deasupra inimii.
Tereza a păstrat inițial ascuns acest fapt, rana s-a vindecat după câteva zile, însă, o săptămână mai târziu a avut o nouă vedenie cu Iisus. Rana de deasupra inimii a reapărut și, pe deasupra din palmele și ochii Terezei a început să curgă abundent sânge. Viziunile Terezei Neumann avea loc numai în zilele de vineri și erau diferite.
În martie 1928 stigmatele ei au fost cercetate la domiciliul ei de un grup de observatori, inclusiv episcopi și medici. Profesorul Martini, directorul Spitalului Universitar Bonn, a întocmit un raport medical asupra stigmatelor, în care nu ezită să specifice atât misterul inexplicabil al apariției și evoluției rănilor dar și faptul că de câteva ori, sângele a început să curgă din palmele Terezei după ce el a părăsit camera, suspicionând că uneori își provoca singură sângerările. Rapoartele medicale cele mai avizate pun stigmatele acestei femei pe seama stresului post-traumatic și automutilării inconștiente prin autosugestibilitate anormală.
Therese Neumann a militat împotriva nazismului în perioada 1933-1945 și a avut mult de suferit din cauza povețelor către credincioșii care veneau s-o viziteze. A murit de angină pectorală la data de 18 septembrie 1962. Mormântul ei din localitatea germană Konnersreuth a devenit un loc de pelerinaj. Peste 40.000 de credincioși au semnat o cerere de beatificare a acestei femei în anul 2005, procedura fiind deschisă la Vatican de către episopul de Regensburg.
Rafila Găluț este singura româncă purtătoare a tuturor stigmatelor crucificării. Născută pe 8 februarie 1910 în comuna arădeană Bocsig, Rafila Găluț a fost o călugăriță greco-catolică cu o viață spirituală exemplară.
În perioada 1931-1939, Rafila a manifestat toate stigmatele crucificării: la mâini, la cap, la picioare și la coaste. Nu și le arăta niciodată. Umbla tot timpul bandajată. Doar medicii, familia și prietenii știau despre rănile ei.
Vestea stigmatelor fecioarei călugărițe Rafila Găluț s-a răspândit în România acelor ani și mulți pelerini mergeau la Bocsig în Arad pentru a o vizita. Multe vindecări au fost raportate la acea vreme. Pelerinii cereau bucăți din hainele fecioarei pentru vindecarea celor dragi de acasă.
Medicii nu au putut explica niciodată stigmatele Rafilei care nu apăreau la intervale fixe, ci în anumite momente, precedate de viziuni cu Maica Domnului. Nici minunile constând în vindecarea celor care au atins-o, sau i-au atins hainele, nu au fost explicate vreodată de medici. Minunile se mai întâmplă și astăzi printre pelerinii care merg să se roage la mormântul călugăriței și la icoana Maicii Domnului din Scăiuș.
Se spune că această icoană a “lăcrimat” în zilele de 30 septembrie și 15 octombrie 1934, zile în care Rafilei Găluț i-au apărut stigmatele crucificării, toate rănile divine. Procesul de beatificare a călugăriței fecioare Rafila Găluț a fost deschis de biserica greco-catolică română la Vatican.
Trei ani mai târziu după ce Rafila Găluț a avut prima vedenie cu Maica Domnului, o altă femeie din județul Prahova a avut și ea o experiență similară: Maria Petre, cunoscută drept Fecioara de la Parepa.
Maria Petre nu a fost purtătoarea stigmatelor crucificării, facem însă referire la ea pentru că este astăzi uitată și aproape “stigmatizată” de biserica ortodoxă română. Pe locul în care s-a produs minunea de la Parepa se înalță o biserică de mărimea unei catedrale, al cărei principal ctitor este tocmai Fecioara de la Parepa, cea care a primit porunca zidirii bisericiim în viziunea care a avut-o pe data de 29 august a anului 1935.
Pe site-urile arhiepiscopiei bucureștilor și mânăstirii care s-a înființat în jurul acestei biserici, niciun cuvințel despre Maria Petre, Fecioara de la Parepa. Pe clerici și monahi îi deranjează vizibil dacă întrebi despre Fecioara Maria de la Parepa, deși această biserică există astăzi tocmai datorită acestei ființe.
A fost inevitabil ca minunile Fecioarei de la Parepa, cea care a prezis al doilea război mondial, să ajungă până la urechile comuniștilor. Îngroziți de popularitatea acesteia și de numărul mare de pelerini care o vizitau în perioada anilor 1970-1989, Securitatea a închis-o de nenumărate ori, au amendat-o, au închis-o chiar și într-o ghețărie, însă, de fiecare dată, fecioara de la Parepa a scăpat teafără. Zeci de ani s-a străduit, cu sprjinul pelerinilor credincioși din toată țara, să ridice o biserică pe locul din spatele casei, locul unde s-a produs vedenia cu Maica Domnului.
Astăzi pe acel loc binecuvântat se află mânăstirea Sf. Treime, fecioara de la Parepa este dată uitării și marginalizată de biserica ortodoxă, iar localnicii au rămas doar cu amintirea uriașei cruci de nori argintii care a apărut pe cer în ziua înmormântării fecioarei, în vara anului 1996.
Fecioara este înmormântată în pronaosul bisericii, adânc în fundația acesteia. La mormânt vin încă mulți pelerini, iar minunile vindecărilor nu contenesc să apară.
De ce unele religii îi preacinstesc pe cei care poartă stigmatele crucificării, numindu-i sfinți, iar altele îi dau uitării pe cei pe care adepții lor îi consideră sfinți și care au dus o viață de sfințenie, lăsând în urmă minunile vindecării și biserici, este ușor de înțeles.
