Ni s-a întâmplat aproape tuturor. Privim norii și, dintr-odată, unul dintre ei seamănă cu un animal. Observăm fațada unei clădiri și două ferestre deasupra unei uși par să alcătuiască un chip. În textura unei pietre, în scoarța unui copac, într-o umbră sau într-o pată descoperim o figură umană. Uneori zâmbim și mergem mai departe. Alteori însă asemănarea este atât de puternică și, mai ales, atât de familiară, încât experiența ne tulbură.
Fenomenul se numește pareidolie și este bine cunoscut în psihologie și neuroștiințe. În esență, reprezintă tendința sistemului nostru perceptiv de a identifica forme familiare și semnificative în stimuli ambigui sau aleatorii. Cea mai cunoscută formă este pareidolia facială: capacitatea de a „vedea” fețe acolo unde, din punct de vedere fizic, nu există o față.
Definiția este simplă. Ceea ce se petrece însă în creier și, mai ales, ceea ce se întâmplă în interiorul nostru atunci când chipul perceput pare să aparțină unei ființe iubite sunt mult mai interesante.
De ce creierul nostru caută permanent chipuri?
Creierul uman este extraordinar de performant în recunoașterea fețelor. Există regiuni ale sistemului vizual care participă în mod special la procesarea acestora, iar sensibilitatea noastră pentru configurațiile asemănătoare unui chip apare foarte devreme în dezvoltare.
Există și o explicație evolutivă rezonabilă. Pentru o ființă profund socială precum omul, identificarea rapidă a unei alte ființe și interpretarea expresiei sale au avut o importanță enormă. Un chip putea însemna protecție, apropiere și cooperare, dar putea semnala și pericol. Din perspectiva supraviețuirii, era mai puțin costisitor ca sistemul perceptiv să producă uneori o „alarmă falsă” decât să nu recunoască la timp o prezență reală.
Din această cauză, creierul nu are nevoie de toate detaliile anatomice ale unei fețe. Câteva elemente dispuse într-o configurație potrivită pot fi suficiente pentru declanșarea recunoașterii. Două forme aproximativ simetrice pot deveni „ochi”, iar o pată situată mai jos poate deveni „gură”. În fracțiuni de secundă, un desen fără intenție se transformă pentru observator într-un chip.
Important este însă că nu obiectul se transformă, ci percepția noastră asupra lui.
Noi nu vedem lumea ca pe o fotografie
Mult timp a fost intuitiv să ne imaginăm vederea ca pe funcționarea unei camere fotografice: ochii captează lumea, iar creierul primește imaginea și o analizează. Neuroștiința contemporană ne oferă o imagine mult mai complexă.
Percepția este un proces activ. Creierul utilizează informația provenită de la simțuri, dar o confruntă permanent cu experiențele anterioare, memoria, așteptările și contextul. În diferite modele contemporane ale percepției, creierul este descris ca formulând permanent predicții despre ceea ce întâlnește și corectându-le în funcție de informația senzorială disponibilă.
Pareidolia este un exemplu spectaculos tocmai pentru că ne permite aproape să surprindem acest mecanism în acțiune. Stimulul exterior este incomplet sau ambiguu, iar creierul completează informația și îi atribuie o formă cunoscută.
Dar aici apare întrebarea cu adevărat interesantă: de ce, dintre toate formele posibile, recunoaștem uneori tocmai un anumit chip?
Memoria afectivă: oamenii pe care îi iubim nu sunt stocați ca niște fotografii
O persoană importantă pentru noi nu există în memorie sub forma unui singur „fișier”. Amintirea sa este distribuită într-o rețea enormă de asociații: chip, voce, gesturi, mirosuri, locuri, obiecte, cuvinte, rutine și stări emoționale.
Este suficient uneori un singur element pentru ca întreaga rețea să înceapă să se activeze. Un parfum ne poate transporta instantaneu într-o perioadă a vieții. Primele acorduri ale unei melodii pot readuce o persoană în minte după zeci de ani. Un obiect banal poate produce o emoție disproporționat de puternică pentru cineva care nu îi cunoaște povestea.
Acest lucru devine deosebit de evident în perioadele de separare, dor sau doliu. Ceea ce am pierdut din lumea exterioară continuă să existe în reprezentările noastre interioare. Creierul a petrecut poate ani întregi învățând că o anumită voce, un anumit chip sau o anumită prezență sunt importante. Dispariția fizică a acelei prezențe nu șterge instantaneu rețeaua neuronală construită prin mii de experiențe.
Din această perspectivă, dorul nu este numai o emoție. Dorul influențează și atenția, iar atenția influențează ceea ce observăm.
Pareidolia în perioadele de doliu
Experiențele perceptive legate de persoanele sau ființele pierdute trebuie abordate cu mult mai multă delicatețe decât permite expresia populară „ți s-a părut”.
În doliu, oamenii pot deveni foarte sensibili la stimuli care amintesc de ființa dragă dispărută. O siluetă văzută de la distanță, un sunet familiar, o mișcare surprinsă periferic sau o configurație asemănătoare unui chip pot activa instantaneu memoria persoanei iubite.
Acest lucru nu înseamnă automat existența unui fenomen supranatural, dar nici nu justifică disprețuirea experienței ca fiind „doar imaginație”. Experiența este reală ca fenomen psihologic și emoțional, chiar dacă obiectul exterior are o explicație obișnuită.
Aici este importantă distincția dintre mecanism și semnificație. Neuroștiința poate încerca să explice mecanismul prin care o configurație aleatorie este percepută drept chip. Nu rezultă de aici că poate stabili și ce semnificație personală trebuie să aibă acea experiență. Explicarea mecanismului nu anulează sensul.
Putem descrie modificările fiziologice care însoțesc iubirea fără să fi explicat prin aceasta întreaga experiență a iubirii. Putem descrie muzica drept variații ale presiunii aerului și totuși această explicație nu ne spune de ce o anumită melodie ne face să plângem. În același mod, cuvântul „pareidolie” ne spune cum poate apărea o imagine, dar nu ne spune în întregime de ce acea imagine ne-a răscolit.
Este pareidolia doar o iluzie?
Cuvântul „doar” este problematic. A spune „este pareidolie” reprezintă o ipoteză psihologică asupra mecanismului perceptiv. A spune „este doar pareidolie și, prin urmare, nu înseamnă nimic” reprezintă deja o afirmație filosofică. Știința poate investiga dacă într-un obiect există efectiv structura pe care credem că o vedem. Poate studia activitatea cerebrală asociată recunoașterii fețelor. Poate testa modul în care așteptările și emoțiile influențează percepția. Dar știința nu dispune de un instrument cu care să măsoare dacă o experiență personală „are voie” să aibă sens.
La extrema opusă se află însă o eroare la fel de mare: transformarea automată a oricărei coincidențe perceptive într-un mesaj venit dintr-o realitate invizibilă. Faptul că o experiență este profundă nu constituie, prin el însuși, dovada originii sale supranaturale. Poziția intelectuală cea mai interesantă poate fi tocmai aceea în care rezistăm tentației de a decide prematur.
Jung și granița dintre coincidență și sens
În acest punct devine relevant Carl Gustav Jung și conceptul său de sincronicitate. Termenul este adesea simplificat până la ideea că „nimic nu este întâmplător”, dar concepția jungiană este mai subtilă. Jung era interesat de situațiile în care un eveniment exterior și o stare psihică interioară par să se întâlnească prin semnificație, fără să putem demonstra între ele o relație cauzală obișnuită. El vorbea despre o conexiune prin sens, nu despre o demonstrație simplă a intervenției supranaturale.
Pareidolia și sincronicitatea nu sunt același fenomen. Prima aparține domeniului percepției și poate fi studiată experimental. Cea de-a doua este o concepție psihologică și filosofică despre coincidențele semnificative. Totuși, ele se pot întâlni în experiența umană: o formă ambiguă poate fi recunoscută într-un moment în care ceea ce reprezintă acea formă are o semnificație extraordinară pentru observator. Într-un asemenea moment, întrebarea „este obiectiv sau subiectiv?” s-ar putea să fie prea săracă. Mai interesant devine să întrebăm ce anume a făcut posibilă întâlnirea dintre obiectul exterior și lumea interioară a observatorului.
Când explicația științifică și misterul pot sta la aceeași masă
Avem o tendință culturală de a opune rațiunea și misterul. Dacă un fenomen are o explicație neurologică, ni se pare că trebuie golit de orice profunzime. Dacă îl considerăm profund, suntem tentați să respingem explicația rațională. Nu este necesar. Putem accepta că mintea umană este predispusă să găsească forme familiare în informație ambiguă și, în același timp, să recunoaștem că unele asemenea experiențe dobândesc o valoare personală enormă. Putem spune: „Înțeleg de ce creierul meu ar putea vedea acest chip” fără să fim obligați să adăugăm „prin urmare, experiența mea nu valorează nimic”. Și putem spune: „Această experiență are o semnificație profundă pentru mine” fără să pretindem „prin urmare, am demonstrat existența unei cauze supranaturale”.
Această poziție nu este o evitare a răspunsului. Este, poate, forma cea mai riguroasă de respect atât pentru cunoaștere, cât și pentru limitele ei.
Ce ne spune, de fapt, pareidolia despre noi?
Poate că cea mai frumoasă dimensiune a pareidoliei nu constă în chipurile pe care credem că le descoperim în lucruri, ci în ceea ce alegerea acelor chipuri dezvăluie despre propria noastră minte. Nu privim niciodată lumea complet goi de trecut. O privim purtând în noi oamenii pe care i-am întâlnit, ființele pe care le-am iubit, locurile în care am fost fericiți și pierderile care ne-au schimbat. Toate acestea participă, într-o măsură mai mare sau mai mică, la felul în care selectăm, interpretăm și simțim realitatea. De aceea, poate că întrebarea cea mai fertilă în fața unei pareidolii nu este întotdeauna „Chipul acela era cu adevărat acolo?”. Uneori întrebarea mai profundă este: „De ce, dintre toate chipurile pe care mintea mea le-ar fi putut construi, l-am recunoscut tocmai pe acesta?” Răspunsul nu trebuie să fie paranormal pentru a fi extraordinar.
Poate fi memoria. Poate fi dorul. Poate fi iubirea. Poate fi o coincidență care capătă o semnificație pe care nicio statistică nu o poate măsura pentru cel care o trăiește. Iar pentru cei care admit și posibilitatea unei dimensiuni spirituale a existenței, întrebarea poate rămâne deschisă, cu condiția să nu confundăm ceea ce credem cu ceea ce putem demonstra.
Pareidolia ne așază astfel într-unul dintre cele mai fascinante puncte de întâlnire dintre creier și conștiință, dintre realitatea exterioară și universul interior. Poate că lumea nu conține toate chipurile pe care le vedem în ea. Dar, cu siguranță, noi conținem chipurile pe care nu încetăm să le recunoaștem.
Îndrăzniți să fiți înțelepți !
