În ultimele câteva decenii psihologia a redescoperit tărâmul sufletului, recunoscând îngrijirea și vindecarea acestuia drept unul dintre domeniile sale legitime de intervenție. Funcțiile spirituale ale psihicului și funcțiile psihice ale spiritualității câștigă din ce în ce mai multă recunoaștere ca domenii demne de cercetarea psihologică. Odată cu această concentrare mai mare asupra chestiunilor sufletești se manifestă și un interes din ce în ce mai mare pentru analiza psihologică a textelor sacre ale diferitelor tradiții religioase. Perspectiva psihanalitică de interpretare a textelor antice, urmărește să abordeze Biblia ca fiind produsul unui proces psihologic în care sunt implicați atât factorii inconștienți, cât și cei conștienți.
Fără îndoială că cel mai interesant interpret al textelor biblice este maestrul Neville Goddard, care vede Biblia ca pe o dramă psihologică a omului. El a reușit înainte de celebrul Carl Gustav Jung și într-o manieră care i-a inspirat pe mulți dintre cercetătorii de astăzi, să vadă dincolo de alegoriile poveștilor sub forma cărora sunt prezentate textele Bibliei. Alegoria este ca o amplă metaforă ce permite un transfer din planul abstract al înțelesurilor, într-un plan de suprafață, figurativ, oferind și o „dezlegare implicită“, destul de transparentă. Alegoria concretizează de obicei idei generale precum ura, prietenia sau iubirea, dându-le o formă sensibilă. Din simplă figură stilistică, alegoria ajunge în textele biblice să capete proporțiile unei forme de viziune creatoare, devenind o figură de compoziție. Darul transcenderii alegoriilor și interpretării din perspectivă psihologică a textelor biblice n-a fost dat multor oameni, deși religiile creștine au generat de-a lungul timpurilor feluriți interpreți, mai mult sau mai puțin inspirați, mai mult sau mai puțin limitați sau manipulați de șefii lor ierarhici. Este trist că încă mai există reprezentanți de seamă ai bisericilor creștine care nu văd deloc cu ochi buni interpretările din perspectiva psihologică a textelor biblice. Ei continuă să se agațe de avatarul alegoriilor și-l consideră ca fiind menit celor mulți, în timp ce profunzimea ar fi rezervată numai lor, pentru restul maselor fiind o taină – o taină la care cei mulți pot avea acces numai prin intermediul lor.
Ceea ce nu prea văd unii reprezentanți ai religiilor, este că trezirea sufletelor a devenit o realitate de fapt.
Cu riscul, dar fără intenția de a-i supăra, începem astăzi un serial nou, în care vom aborda interpretarea pildelor lui Iisus din Nazaret, strict din perspectivă psihologică și psihanalitică. Sunt convins că veți fi fascinați de aceste interpretări și veți cugeta îndelung pe marginea lor. Dacă mintea voastră va întoarce aceste interpretări pe toate părțile și le va filtra prin sita convingerilor vechi, unele limitative, sufletul vostru va ști dacă tălmăcirile moderne ale textelor biblice sun încărcate cu o valoare reală de adevăr.
PILDA FIULUI RISIPITOR
Pilda fiului risipitor este o poveste care se regăsește exclusiv în Evanghelia după Luca, la capitolul 15, versetele 11 până la 31. Deși este des numită de interpreți, pilda celor doi fii, nu trebuie confundată cu PILDA CELOR DOI FII, din Matei 21, 28:32. Să facem un scurt rezumat al pildei. Un tată are doi fii. Într-o zi, fiul mai mic cere și obține partea lui de moștenire, părăsește casa tatălui său, își risipește moștenirea printr-un mod de trai nesăbuit și se cufundă într-o viață de sărăcie și mizerie. Se întoarce căit plănuind să-l roage pe tatăl său să-l accepte ca slujitor. Tatăl se bucură de întoarcerea sa, îi restabilește calitatea de fiu și organizează un mare ospăț. Fiului cel mare îi este greu să se împace cu ideea întoarcerii fratelui său și cu sărbătorirea acesteia și refuză să ia parte la ospăț. Povestea se termină cu tatăl explicându-i fiului cel mare de ce trebuie să sărbătorească întoarcerea fiului risipitor, fratele său cel mic. Această pildă a stimulat atât de mult fantezia multor autori și savanți, încât s-au născut numeroase repovestiri imaginative și interpretări academice.
Cine sunt cei doi fii?
Privind lucrurile din perspectiva psihologică a interpretării acestei pilde, cei doi fii sunt cele două faze ale minții, cele două segmente ale vieții psihice: conștientul și subconștientul. Deși Sigmund Freud poate fi creditat cu „descoperirea” subconștientului, studentul său Carl Gustav Jung a fost cel care i-a explorat adâncurile în detaliu. În timp ce pentru Freud subconștientul îndeplinește o funcție subordonată conștientului și constă în cea mai mare parte din amintiri reprimate, Jung este de părere că subconștientul are o existență proprie, cât și o demnitate proprie, cuprinzând nu numai amintirile reprimate care au fost cândva conștiente, ci și percepții subliminale ale simțurilor. Pentru Jung, topografia subconștientului constă dintr-un inconștient personal și unul colectiv. Inconștientul personal este alcătuit din materiale derivate din viața individului și factori psihologici și are potențial de a deveni conștient. Inconștientul colectiv conține arhetipurile, șabloanele care decurg din experiențele înaintașilor, moștenirea ancestrală a umanității. Nu cunoaștem în mod direct aceste șabloane. Ele pot fi cunoscute doar prin efectele și atracția lor afectivă asupra noastră. Ele sunt, de asemenea, exprimate prin imagini și simboluri în miturile culturale și visele personale. Cele două segmente ale psihicului, conștientul și subconștientul, au o relație complementară și compensatorie: dacă unul dintre segmente devine prea activ, celălalt se comportă compensatoriu pentru a echilibra energiile. Această polaritate conștient-subconștient este asemănătoare polarității masculin-feminin: conștientul este mai masculin în natură, în timp ce inconștientul este, în general, feminin. Conștientul este cel care însămânțează, subconștientul este cel care se lasă însămânțat. Această polaritate poate fi exprimată și în termeni de logos și eros: conștientul este logosul personalității – aripa rațională, analitică, științifică și discriminatoare. Subconștientul este eros – aripa instinctuală, relațională. Cele două faze ale minții pot fi înțelese încă și mai bine prin yin și yang din filosofia chineză: yang-ul reprezintă energiile masculine și este activ, plin de lumină, orientat spre sus și legat de timpul zilei; yin este principiul feminin al relației. Scopul psihoterapiei este ceea ce Jung numește funcția transcendentă: crearea unui echilibru armonios între segmentele conștient și inconștient ale personalității, nici unul respingându-l și nici dominându-l pe celălalt. Potrivit lui Jung, secretul alchimiei transformatoare a unei vieți obișnuite într-o viață fericită, este chiar această funcție transcendentă: „transformarea personalității prin îmbinarea și fuziunea conștientului cu inconștientul”.
Unii se vor întreba cu siguranță de ce Iisus nu a folosit un frate și-o soră în cadrul acestei pilde.
Imaginați-vă cum ar fi sunat o pildă în care, în societatea ebraică de acum 2000 de ani, o femeie i-ar fi cerut tatălui partea ei de moștenire și ar fi plecat în lume. Fiul cel mic din pildă este un simbol al subconștientului. În pildă, tatăl își împarte proprietatea între cei doi fii. Atât conștientul, cât și subconștientul au nevoie de partea lor de energie, iar psihicul împarte energia între ele. Faptul că este mai tânăr indică statutul său subordonat, inferior. Subconștientul este funcția inferioară a psihicului. Energiile întunecate și nestăpânite ale acestuia sunt simbolizate de acțiunile fiului cel mic. El este jucăuș, nepăsător și totodată o încântare pentru simțuri. După ce a cerut și a primit partea lui din avere, el a plecat „într-o țară îndepărtată și acolo și-a risipit averea ducând o viață dezordonată”. „Țara îndepărtată” este un simbol al profunzimii subconștientului. „Traiul disolut” în care s-a angajat este un frâu liber pentru energiile instinctuale, bazale și pământești ale psihicului. Comentariul fiului cel mare cu privire la modul în care fratele său a risipit moștenirea, petrecând cu „prostituatele” este un indiciu direct pentru acest frâu liber al instinctualului. Dacă inconștientului i se dă frâu liber fără echilibrul conștientului, mai devreme sau mai târziu, el va sărăci. Fiul cel mic – care este inconștient și neînfrânat – se confruntă treptat cu o criză. Energiile lui sunt risipite, nu mai are ce să mănânce sau ce să îmbrace iar prietenii îl părăsesc. Această criză îl obligă să-și revină în fire, să-și facă bilanțul și să ia decizia de a se întoarce la casa tatălui său. Formula confesională pe care o pregătește este aceea că va pleda în fața tatălui său pentru un post de slujitor, ca să aibă hrană și adăpost. La întoarcere, fiul mai mic pare cu adevărat distrus și arată îngrozitor. Faimoasa pictură a fiului risipitor de Rembrandt descrie foarte bine această înfățișare patetică a fiului. Primirea pe care i-o face tatăl său este plină de înțelesuri subtile. Astfel, el continuă să fie simbolul subconștientului dar este cu siguranță pe drumul unei integrări mai mari, ajutat de forțele centripete ale tatălui său, nimeni altul decât Sinele nostru. Fiul cel mare din pildă reprezintă dinamica segmentului conștient al psihicului. Prin faptul că este cel mai în vârstă dintre cei doi fii din cadrul pildei, se subliniază de fapt poziția de privilegiat, de superioritate și autoritate în fața conștientului, a fratelui cel mic.
Fiul cel mare
Fiul cel mare este fața vizibilă a familiei. Fiul cel mare reprezintă figura masculină, yang. Lucrează din greu și cu sinceritate. Trăiește din sudoarea tâmplelor sale. El este adesea găsit lucrând pe câmpuri, deschis la energiile solare, energiile conștientului. El este rațional și adecvat din punct de vedere social și cultural.
Când fiul cel mic – inconștientul – se întoarce și tatăl – Sinele – dă o petrecere pentru a sărbători, fiul cel mare, conștientul, refuză să intre în casă, din motive foarte raționale și se plânge tatălui său că în toți acei ani în care a muncit pentru el, nu l-a răsplătit nici măcar cu un ied, iar acum când fratele său mai mic care și-a risipit moștenirea într-o viață desfrânată, se întoarce acasă, s-a întors, tatăl taie vițelul cel gras și organizează în mod nedrept o petrecere. Tatăl răspunde folosind chiar limbajul logos-ului. El dă o explicație convingătoare și logică cu privire la motivul pentru care ar trebui să-l întâmpine pe fiul mai mic: „Fiule, tu ești mereu cu mine și tot ce este al meu este al tău. Dar a trebuit să sărbătorim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău a murit și a înviat, era pierdut și a fost găsit”.
Fiul mai mare nu acceptă nici risipirea fratelui mai mic, nici liberalitatea tatălui. El denunță orice relație cu fratele său, referindu-se la el ca la „acest fiu al tău”. Este posibil ca fiul cel mare, care a stat acasă și a trăit o viață lipsită de eros, jucând rolurile solicitate de societate, să-și imagineze deseori căile nestăpânite ale fratelui său mai mic și în adâncul inimii sale să-și fi dorit același lucru, dar s-a simțit incapabil să facă ceea ce și-a dorit. Se eliberează din cauza constrângerilor persoanei sale, apoi vine să-și proiecteze dorințele întunecate asupra fratelui său și îl respinge. Acceptarea fratelui său ar însemna să trăiască în teroarea constantă și dureroasă de a deveni conștient de propriile sale pasiuni întunecate, pe care luptase cu succes să le ascundă și să le respingă, deși cu un preț destul de ridicat. Aici avem exemplele clasice de proiectare și formare de reacție. În timp ce fiul mai mic plecase fizic de acasă, fiul cel mare, care rămăsese fizic acasă, fusese într-o fugă emoțională permanentă: rupt de tatăl său, Sinele și de fratele său conștientul, pe scurt, chiar de casa lui, de propria sa ființă. O astfel de fugă emoțională este tipică minții conștiente. Ceea ce este extrem de surprinzător și plin de înțelesuri subtile este decizia Tatălui (Sinelui) de a-i permite fiului cel mic, conștientul, să-și primească partea de moștenire. Înțelepciunea evreiască interzicea unui tată să permită fiilor săi să moștenească proprietatea înainte de moarte; iar ca un fiu să-și ceară moștenirea însemna să-și declare tatăl mort. Sinele individualizat combină calitățile masculine și feminine, ale anima și ale animus-ului. Naturile opuse sunt împăcate în Sine. Masculinul și femininul s-au integrat sănătos. S-ar putea să nu fie deloc întâmplător că Isus nu a menționat doi părinți separați în pildă pentru că părintele care este menționat nu este doar tatăl, ci și mama, El combină calitățile tatălui, cel care asigură copiii cu ale mamei, cea care îi hrănește cu compasiune și dragoste. Acest tată, care este și mamă, este figura centrală în parabolă. El este simbolul Sinelui care apare ca o nouă ancoră a psihicului odată ce procesul de individuare este complet. Sinele este noul centru energetic care nu respinge și nici nu izolează conștientul și inconștientul, ci le menține într-un echilibru complementar.
Sinele (Tatăl)
Sinele este „arhetipul unei autorități centrale, un câmp unitar, care guvernează atât funcționarea conștientă, cât și cea inconștientă, atât realitatea exterioară, cât și cea interioară”. Tatăl din pildă este Sinele, autoritatea centrală, câmpul unitar care îi invită pe cei doi fii, fiul cel mare, conștientul și fiul cel mic, inconștientul, să-i aparțină atât lui, cât și unul altuia. Este foarte interesantă și interpretarea din perspectiva neuroștiinței a acestei parabole. Fiul cel mic este emisfera cerebrală dreaptă, cea liberă și responsabilă de gândirea în imagini, de intuiție și alte asemenea abilități, iar fiul cel mare este emisfera stângă, cea controlată și responsabilă de gândirea în cuvinte și logica intelectuală, rațională. Sincronizarea cerebrală, echilibrul dintre cele două emisfere ale creierului dă o stare de echilibru și de bine în general ființei umane. Această stare face din ființa umană o ființă cu adevărat funcțională. Celor care vor să afle mai multe despre sincronizarea cerebrală le recomand videoclipul nostru ELIMINĂ CONVINGERILE LIMITATIVE DIN MINTEA TA. Părintele din pilda fiului risipitor se află într-o astfel de stare de sincronizare cerebrală de echilibru și comuniune plină de compasiune cu ambii săi fii. El este empatia personificată și îi acceptă pe ambii fii cu rănile și cu darurile lor. Pentru fiul cel mic, cel care este eros și înțelege mai mult senzualul decât raționalul (tipic inconștientului), tatăl nu se angajează în logică sau raționament – el doar ordonă o sărbătoare senzuală, vindecând rușinea și rana emoțională a fiului. Pentru fiul cel mare, cel care este logos, deci înțelege mai mult logicul decât senzualul, tatăl se angajează într-un raționament logic, în virtutea căruia ar trebui să sărbătorească, întoarcerea fiului cel mic. Tatăl îi arată fiului său mai mic cum să-și transforme slăbiciunea în putere, cum să-și răscumpere eros-ul din distructivitatea sa și să-l folosească în mod constructiv. Tatăl, Sinele, îi reamintește cu blândețe fiului cel mare cum puterea lui, logosul, poate fi o slăbiciune atunci când este folosită în scopuri dezbinătoare, dar și cum aceasta poate fi folosită în scopuri constructive în folosul familiei, al ființei umane. Tatăl contracarează remarca fiului cel mare exprimată prin cuvintele, „acest fiu al tău”, prin răspunsul emfatic „acest frate al tău”. El îi invită pe amândoi să depășească stilurile lor specifice de a fi și să se armonizeze unul cu celălalt în mod empatic, prețuind unul perspectiva celuilalt. Isus a povestit pilda tatălui și a celor doi fii ca răspuns la acuzația fariseilor și a cărturarilor că îi întâmpină pe păcătoși și ia masa cu ei. De fapt, Luca redă trei pilde succesive ca răspuns al lui Isus: pilda cu oaia rătăcită, cea cu moneda pierdută și cea cu fiul risipitor. Acest grup de 3 pilde a fost menit să sublinieze sintaxa și semantica modului divin de a iubi, mod pe care suntem chemați să-l imităm. Tatăl din pildă este interpretat de asemenea ca fiind chipul lui Dumnezeu, IMAGO DEI. În gândirea jungiană, Sinele este „Dumnezeu”. În cercetarea sa asupra fenomenologiei Sinelui, Jung îl identifică pe Isus Hristos ca fiind în esență simbolul tipic al Sinelui. Hristos este piatra de temelie pe care constructorii au respins-o, este piatra filosofală, simbolul alchimic al Sinele individualizat. Poziția centrală a Sinelui în personalitatea umană este simbolizată de poziția centrală și funcția inimii în economia ființei umane.
Inima
În teoria centrilor energetici a filozofiei indiene, teoria chakrelor, inima este chakra care ocupă poziția a 4-a, centrală între cele șapte chakre. Această chakră este definită de culoarea verde, singura culoare neutră a spectrului, celelalte șase fiind culori calde, ROȘU, ORANGE, GALBEN și culori reci, ALBASTRU, INDIGO, VIOLET. Primele trei chakre sunt situate sub inimă și sunt preocupate de autoconservare, gratificare și identitate emoțională. Funcțiile acestor trei chakre surprind dinamica fiului cel mic al pildei noastre și inconștientul pe care îl semnifică. Celelalte trei chakre sunt situate deasupra inimii și sunt centrele comunicării, conștientizării, conștiinței timpului și gândirii. Ele simbolizează fiul cel mare, care semnifică mintea conștientă. Inima este legată de emoția superioară, compasiune, iubire, echilibru și bunăstare. Este un integrator al contrariilor în psihic: minte și corp, bărbat și femeie, persoană și umbră, ego și unitate. Ne ajută să iubim profund, să simțim compasiune și să avem un sentiment profund de pace și echilibru. Anatomia umană are inima situată la aproximativ aceeași distanță de coroana capului și de organele genitale. Inima este exact acolo unde ar trebui să fim și noi. Oricine este fixat la oricare dintre celelalte două capete, este dezechilibrat; nu trăiește în armonie cu legile naturale ale vieții și Universului.
Un cuvânt de încheiere
Sunt oameni care se fixează pe rațiune. O astfel de poziționare creează o atitudine unilaterală, contraceptivă, îndepărtându-i de vibrația vieții. Fiul cel mare, cel care care stă pe deal, cel ancorat în logos, simbolizează această conștiință deformată. Alții sunt înecați în libido. Eros este „Dumnezeul” lor. Povestea fiului cel mic ne dovedește cum nu se poate mai clar că autogratificarea și acțiunea de tip emoțional ne guvernează ființa. Ființa umană, are un creier cu două emisfere, doi frați care-și împart gândurile și emoțiile. De cele mai multe ori emoțiile ne conduc viața, iar oamenii nu dau dovadă de prea mare inteligență emoțională. Atitudinea ideală pentru o viață fericită și împlinită este fie să cobori, fie să urci la nivelul inimii: o călătorie la distanță egală de logos și eros, de conștient și inconștient. Tatăl din povestea fiului risipitor, după ce a integrat și depășit erosul și logosul și-a stabilit reședința ființei în propria sa inimă. Acest exemplu ar trebui urmat de toate ființele umane. Oamenii care se trezesc și procedează întocmai precum tatăl din pilda fiului risipitor, se înmulțesc pe zi ce trece.
Vă invit pe toți să lecturați pilda fiului rispitor în cheia celor prezentate în acest podcast. Tatăl celor doi fii este Sinele nostru Superior, fiul cel mic este mintea subconștientă, iar fiul cel mare este mintea conștientă. Priviți apoi în oglinda sufletului !
