“Placebo” este echivalentul cuvântului ebraic „ethaalik“ și reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo („a plăcea“), care poate fi tradus prin „voi plăcea“ sau, mai liber, „voi fi plăcut“ (agreabil). Termenul ca atare a fost atribuit inițial cântăreților medievali din secolul al XII-lea, care intonau la mesele funerare Psalmul 116, ce conţine versetul: „Placebo domine in regione vivorum“. Cuvântul PLACEBO, astfel preluat, are înțelesul de agreabil, plăcut – în sens de promisiune – şi poate defini aşteptarea unui bolnav – atunci când i se administrează un medicament – la acţiunea utilă, plăcută a acestuia. Utilizarea cuvântului PLACEBO cu sensul său actual a început în secolul al XVIII-lea odată cu primele acţiuni de evaluare a mijloacelor terapeutice la indivizii sănătoși.
Este important să rețineți pentru început că „ un placebo” și „efectul placebo” sunt lucruri diferite. Termenul „placebo” se referă la o substanță inactivă în sine, în timp ce termenul de „efectul placebo” se referă la orice efecte ale unui placebo care nu pot fi atribuite medicamentului real. Ce este mai exact un placebo? Un placebo este o substanță fără efecte medicale cunoscute, cum ar fi serul fiziologic, o soluție salină sau o pastilă de zahăr. Placebo este conceput să pară exact ca tratamentul real, indiferent dacă este vorba despre o pastilă, o injecție sau un lichid dar substanța nu are proprietăți active asupra bolii de tratat. Un placebo este un tratament fictiv care, în unele cazuri, poate produce un răspuns foarte real. Efectul placebo este definit ca un fenomen în care unele persoane experimentează un beneficiu de sănătate după administrarea unei substanțe inactive, a unui tratament fictiv. Când apare „efectul placebo”, pacienții nu au idee că ei, de fapt, răspund la stimulul fals a ceea ce este o soluție salină, un ser fiziologic sau o „pilulă de zahăr”.
Mintea poate avea o influență puternică asupra corpului și poate ajuta organismul să se vindece. Mintea chiar te poate păcăli uneori să crezi că un tratament fals va avea rezultate terapeutice reale și, în funcție de nivelul tău de încredere sau credință, aceasta să se și întâmple. Credința și implicit așteptările pacientului joacă un rol decisiv. Cu cât o persoană are mai multă încredere în tratamentul administrat și se așteaptă ca tratamentul să funcționeze, cu atât este mai probabil ca aceasta să prezinte un răspuns pozitiv, denumit „efectul placebo”. De ce oamenii experimentează schimbări reale ca urmare a administrării unor tratamentelor fictive? În cercetarea medicală, unora dintre pacienții participanți la studiul clinic li se administrează o substanță fictivă, un placebo, în timp ce altora li se administrează tratamentul real care se află în studiu. Scopul acestei proceduri este de a determina dacă tratamentul real are sau nu vreun efect. Dacă participanții care iau medicamentele reale demonstrează o îmbunătățire semnificativă față de cei care iau placebo, studiul poate pune concluzii de eficacitate a tratamentului testat. În timp ce un placebo nu are un efect direct asupra bolii, poate avea însă un efect indirect, foarte real, asupra acesteia. Cât de puternic este acest efect indirect numit placebo, depinde de o varietate de factori: natura bolii, măsura în care crede pacientul că tratamentul va funcționa, tipul de răspuns pe care pacientul se așteaptă să-l primească, tipul de mesaje nonverbale pozitive pe care un medic le transmite, mai mult sau mai puțin voluntar, despre eficacitatea tratamentului și, de asemenea, genele pacientului pot influența modul în care acesta răspunde la tratamentele cu placebo.
Unul dintre avantajele majore ale utilizării unui placebo în studii medicale și psihologice este faptul că permite cercetătorilor să elimine sau să reducă la minim efectul pe care îl pot avea așteptările asupra rezultatului. Studiile asupra fenomenului placebo relevă că pacienții preiau mai mult sau mai puțin conștient semne faciale subtile de la medici, semne care dezvăluie credința medicului despre cât de eficient va fi un tratament. Și asta poate avea un impact real asupra rezultatului tratamentului pacientului. De asemena și în cadrul testelor clinice cercetătorii care se așteaptă să găsească un anumit rezultat pot transmite în mod involuntar indicii, cunoscute sub numele de caracteristici ale cererii, care ar putea determina participanții să ghicească ce speră cercetătorii să descopere. Ca urmare, comportamentele participanților se pot schimba uneori. Pentru a minimiza acest lucru, cercetătorii efectuează uneori ceea ce este cunoscut sub numele de studiu dublu-orb. Astfel de studii presupun ca atât experimentatorii, cât și participanții să nu știe cine primește tratamentul real și cine primește tratamentul fictiv. Prin minimizarea riscului de prejudecăți subtile care ar putea influența studiul, cercetătorii pot analiza mai obiectiv modul de acțiune al medicamentului real.
Așadar, exploatarea efectului placebo depinde atât de susceptibilitatea pacientului la sugestie cât și de capacitatea medicului de a-i insufla încredere. În același mod în care medicii au avut, în general, o atitudine destul de ambivalentă față de relația dintre minte și vindecare, „efectul placebo” a avut o relație îndelungată – și adesea tulburată – cu medicina convențională. Unul dintre primii care au descris puterea efectului placebo a fost filosoful și eseistul francez Michel de Montaigne, care a scris în 1572 că: „există oameni asupra cărora, simpla vedere a medicamentului produce același afect cu administrarea lui”. În acele vremuri, aproape toate medicamentele s-au bazat fie pe o formă de efect placebo, fie pe capacitatea naturală a pacienților de a se vindeca de o boală, indiferent dacă a fost tratată cu un medicament real sau nu.
Utilizarea unui placebo în cercetările clinice nu este lipsită de critici. Aceasta continuă să fie un subiect de dezbatere în comunitatea medicală modernă. Unii susțin că utilizarea substanțelor placebo este adesea lipsită de etică, deoarece proiectele alternative de studiu ar produce rezultate similare cu un risc mai mic pentru participanții la studiile de cercetare. Alții susțin că utilizarea placebo este esențială pentru a proteja societatea de vătămările care ar putea rezulta din utilizarea pe scară largă a tratamentelor medicale ineficiente. Criticile studiilor controlate cu placebo sau ale studiilor care includ un grup de control netratat citează întotdeauna articolul 11.3 din Declarația de la Helsinki: „În orice studiu medical, fiecare pacient, inclusiv pacientul din grupul de control, dacă este cazul, trebuie să fie asigurat de cele mai bune metode diagnostice și terapeutice dovedite. și niciun pacient nu trebuie să sufere de dureri inutile.”
Acum, pentru că am aflat de unde provine cuvântul placebo, ce sens are astăzi și care este domeniul său de aplicabilitate, să vedem de ce dovedește existența fenomenului PLACEBO, însăși existența lui Dumnezeu.
Acest efect denumit “placebo” este probabil cea mai subestimată descoperire a medicinei moderne. Este uimitor și minunat faptul că omul se poate autovindeca fără acțiunea directă a unei substanțe active. Dovezile adevărurilor fundamentale ale învățăturilor spirituale se regăsesc în aproape fiecare studiu de cercetare medicală dublu orb! Cine sau ce produce această vindecare pe care oamenii de știință nu au putut s-o explice până acum? Înainte de a continua să motivăm de ce „efectul placebo” dovedește însăși existența lui Dumnezeu, vă propun să stabilim cine NU este, sau ce NU este Dumnezeu. Dumnezeu nu este un tip cu barbă și părul alb, așezat pe un tron, undeva în cer. Dumnezeu nu este autorul celui mai tare Bestseller, care este Biblia ebraică. El nu este o persoană fizică, bărbat sau femeie, bătrân sau tânăr și așa mai departe. Nu vă grăbiți să judecați în mintea voastră, cum că urmează să afirm că Dumnezeu nu există. Ei bine da, există, dar realitatea definită de acest cuvânt este atât de vastă încât nu se poate limita la acest cuvânt. Nu putem arăta către un lucru și să spunem: acesta este Dumnezeu și către alt lucru, spunând: acesta nu este Dumnezeu.
Vă amintiți cu siguranță una dintre cele 10 porunci divine care spune să nu ne facem chipuri cioplite sau vreo altă imagine a celor din cer și să nu ne rugăm, sau ne închinăm acestora. De ce poruncește Dumnezeu israeliților să nu-și facă astfel de închipuiri? Am fost condiționați de-a lungul secolelor să ne facem o imagine despre ceea ce credem noi în mintea noastră că este Dumnezeu, după care, fie ne certăm cu semenii noștri care au alte imagini, fie căutăm să ne aliem cu aceia care au aceeași imagine cu a noastră despre Dumnezeu. Oricine se agață cu disperare de o imagine, de o poziție fixă asupra naturii sacrului, este un idolator, deoarece Spiritul, potrivit misticii din toate tradițiile, inclusiv din cea creștină, nu are nicio formă. Când încercăm să ne imaginăm Divinitatea, în general ne-o imaginăm ca pe o putere îndepărtată, aflată în exteriorul ființei noastre și care, într-un mod oarecum tiranic, ne dictează soarta. Dacă Dumnezeu este greu de găsit pentru mulți dintre oameni, nu se întâmplă pentru că Divinul este prea înalt sau prea îndepărtat de natura noastră umană „căzută”, ci pentru că este prea aproape, prea intim, situat chiar în interiorul ființei noastre. Sunt convins că sună ciudat și chiar blasfemiator pentru unii. Nu susțin că noi, în ființele noastre egocentrice și separate, suntem Dumnezeu. Este mai degrabă invers. Atunci când renunțăm la minuțiozitatea elaborată și deghizarea de a fi aceste entități limitate și condiționate, descoperim că nu suntem ființe separate și nici nu suntem separati de nimic. Suntem parte integrantă a tot ceea ce există.
Recunosc, este greu de înțeles pentru cei care nu au experimentat asta. Cu toții simțim în ființa noastră un potențial mai înalt, mai iubitor și mai expansiv și căutăm să descoperim ce este de fapt acest potențial. Acel potențial este Dumnezeu. Atunci când misticii vorbesc despre a fi una cu Dumnezeu, nu fac deloc o afirmație egoistă sau blasfemiatoare. Oamenii obișnuiți încearcă să-l găsească pe Dumnezeu, dar oricât de mult s-ar strădui, nu vor putea să-l găsească. Nu-l putem găsi pe Dumnezeu, pentru că, în mod paradoxal, suntem deja Dumnezeul pe care îl căutăm.
Si aici ajungem la “fenomenul placebo”. Nu știm cum se întâmplă. O persoană bolnavă ia fără să știe o pastilă de zahăr sau face o injecție fără substanțe active, doar cu ser fiziologic și, pentru că acea persoană crede că tocmai și-a administrat medicamentul minune, se și vindecă, tot ca printr-o minune. A denumi această minune „efect placebo” nu înseamnă altceva decât a îmbrăca ignoranța în cuvinte. Ceea ce s-a întâmplat de fapt este un miracol, iar știința nu are nicio explicație pentru asta. Despre același tip de efect este vorba și în cazul rugăciunilor. Rugăciunea, arta de a crede, cum o definește Neville Goddard, se bazează pe convingerea că imaterialul este mai puternic decât materia în sine. Nu contează dacă numim această forță imaterială „Dumnezeu”, „temeiul ființei noastre”, „spiritul” sau „conștiință superioară”. Ideea este că există o putere la care noi, fără excepție, avem acces – o putere care face minuni.
Relația dintre rugăciune și sănătate a făcut de asemenea obiectul unor studii dublu-orb în ultimele decenii. Dr. Herbert Benson, un specialist cardiolog de la Harvard, a descoperit ceea ce el numește „răspunsul de relaxare”, care apare în perioadele de rugăciune și meditație. În astfel de momente, metabolismul organismului scade, ritmul cardiac încetinește, tensiunea arterială scade și respirația noastră devine mai calmă și mai regulată. Această stare fiziologică este corelată cu undele cerebrale mai lente, sentimentele de control și liniștea sufletească. Dr. Andrew Newberg, director al Centrului pentru Minte și Spiritualitate de la Universitatea din Pennsylvania, a efectuat un studiu asupra budiștilor tibetani în meditație și maicilor franciscane în rugăciune. Acest studiu a arătat o activitate scăzută în părțile creierului care sunt asociate cu sentimentul de sine și orientare spațială, în ambele grupuri. El a descoperit, de asemenea, că rugăciunea și meditația cresc nivelul de dopamină, care este asociat cu stările de bine și de bucurie.
Prin ce mecanisme fiziologice influențează rugăciunea starea sănătății noastre? Cele mai recente cercetări ale doctorului Benson sugerează că practicile spirituale zilnice de lungă durată ajută la dezactivarea genelor care declanșează inflamația și moartea promptă a celulelor. Faptul că mintea poate influența expresia genelor noastre este o dovadă interesantă a modului în care rugăciunea poate influența funcționarea corpului nostru până în cele mai profunde straturi.
Modul în care se întâmplă pacea profundă și stărea de bine pe care practicienii spirituali din diferite tradiții religioase le semnalează nu este testabil prin mijloace științifice. Ceea ce ne poate spune știința este că, din punct de vedere statistic, oamenii care se roagă și cei care meditează au tendința să fie mai sănătoși și să trăiască mai mult decât cei care nu o fac. Totul depinde de nivelul lor de credință.
Cea mai mare minune pe care o certifică efectul PLACEBO este că această putere la care avem acces cu toții, indiferent dacă suntem sau nu religioși, ne poate conecta într-un loc din noi înșine plin de dragoste, pace, și bunăstare fără de margini. Mai are cineva nevoie de vreo altă dovadă pentru existența lui Dumnezeu?
