Suntem înconjurați de oameni în cea mai mare parte a timpului, iar lucrurile sunt destul de simple. Când suntem la muncă jucăm rolul angajatului iar acest rol este foarte bine definit. Ne dăm silința să facem ceea ce avem de făcut, să fim punctuali, politicoși și să ne terminăm treaba cât mai bine pentru a arăta cât suntem de capabili și pricepuți. Când suntem cu partenerul, soțul sau soția, iubitul sau iubita, scenariul este iar destul de ușor. Știm ce trebuie să facem și ce nu pentru a fi un partener bun și pentru a-l mulțumi pe celălalt iar el la rândul lui să poată juca rolul său în raport cu noi . Când suntem cu părinții noștri suntem fii și fiice. Când suntem cu copiii noștri ne comportăm ca niște părinți. Așa decurge filmul vieții noastre. Multe roluri, multe personaje și multe acte. Ce se întâmplă totuși atunci când suntem doar noi pe scenă, când celelalte personaje joacă în alte filme, iar noi rămânem singuri pe platou? În acel moment, foarte mulți oameni se confruntă cu ceea ce numim singurătate. Alții aleg solitudinea.
Singurătate versus solitudine
Singurătatea și solitudinea sunt două stări emoționale distincte, deși termenii sunt uneori utilizați în mod interschimbabil. Iată diferențele principale între ele:
Singurătatea este o stare emoțională caracterizată de sentimentul de izolare și lipsă de conexiune sau interacțiune socială. Poate să apară atunci când cineva se simte singur sau respins de cei din jur. Singurătatea poate fi cauzată de lipsa relațiilor sociale semnificative, de pierderea unor persoane dragi, de lipsa de apartenență sau de sentimentul de izolare chiar și în prezența altora. Persoana singură poate să resimtă lipsa de sprijin emoțional, lipsa conexiunilor profunde sau să se simtă nerecunoscută în cadrul comunității.
Solitudinea este o stare în care cineva alege să fie singur și să se bucure de timpul petrecut în propria companie. Poate fi o alegere conștientă și nu implică întotdeauna sentimentul de izolare sau de lipsă de conexiune socială. Solitudinea poate fi cauzată de dorința de reflecție personală, nevoia de timp și spațiu personal, sau poate fi o modalitate de reîncărcare emoțională și mentală. Persoanele care trăiesc o perioadă de solitudine pot experimenta liniște, relaxare și posibilitatea de a se concentra pe activități care le aduc bucurie și împlinire personală. Singurătatea este adesea percepută ca o lipsă sau o absență a conexiunii sociale și poate genera stări emoționale negative, în timp ce solitudinea este o alegere conștientă de a fi singur, cu potențiale aspecte pozitive asupra stării de bine. Este important să ținem cont că aceste stări pot varia în funcție de persoană și de circumstanțe. Unele persoane se pot simți singure chiar și în mijlocul mulțimii, în timp ce altele se pot simți împlinite și fericite în timpul perioadelor de solitudine.
Noi în rolul nostru
Atunci când dispar oamenii și nu mai suntem nevoiți să jucăm unul din rolurile noastre, când măștile sociale cad, nu mai avem niciun rol, nu mai suntem nici fii, nici părinți, nici angajați, nici cetățeni. Nu mai suntem nimic pentru nimeni. Atunci rămânem cu noi.
Când rămânem cu noi înșine ne privim și ne întrebăm involuntar, conștient sau mai puțin conștient, „Și acum ce?”. În spatele acestei întrebări umile ale egoului speriat că nu-și cunoaște scenariul se află niște întrebări puțin mai profunde „Acum ce fac? Cine sunt eu pentru mine? Ce trebuie să fac sau să zic? Cine trebuie să fiu eu pentru mine? Cine sunt eu?”. Ego-ul așteaptă instrucțiuni. Așteaptă noua mască și noile replici dar acum nu avem o mască pe care să ne-o mai punem. Ego-ul nu mai are în fața cui să-și joace rolul. Neavând un public sau un partener de scenă nici rolul nu există. Atunci el se sperie și se lamentează „Sunt singur! Mă simt trist! Vreau pe cineva!”. Văicărelile lui sunt foarte valide. Însăși existența lui este pusă în pericol. El vrea să fie cineva, vrea să fie văzut și auzit pentru a demonstra că există. Fără toate astea el se teme de dispariție. Din acest motiv este singurătatea atât de apăsătoare. Este strigătul de disperare al ego-ului speriat că ar putea muri.
Ego-ul poate trece de la un rol la altul, de la o atitudine la alta însă cel ce rămâne ferm pe poziții este sufletul nostru. În aceste momente de răscruce pentru micul ego speriat, sufletul îl privește cu compasiune și iubire. El nu este pregătit pentru ochii iubirii necondiționate, sub lumina lor știe că se poate dizolva. Trebuie să fugă. Fuge în trecut și se proiectează în viitor. Ne mai aduce câte o grijă în conștient, ne mai aduce vreo amintire în care avea o identitate. Ne mai amintește că nu suntem suficient de buni sau că avem atâtea lucruri de făcut. Își face de lucru. Acum este ocupat iar existența lui nu mai este amenințată.
Atunci este cel mai bun moment să profităm de ocazie. Să ne strecurăm pe lângă el și să-l întâlnim pe cel din interior. El ne așteaptă. El știe că venim și știe că nu vom sta mult însă el va fi mereu acolo pentru următoarea ocazie. El ne iubește și îl iubește și pe micul ego preocupat pentru că știe că asta este misiunea lui. El i-a dat-o, misiunea de a ne ajuta să ne adaptăm la această realitate segmentată în roluri și replici, emoții și gânduri, lumină și întuneric. Dacă putem trece peste îngrijorările ego-ului, peste nesuferitul sentiment de singurătate vom putea privi, fie și pentru câteva clipe, dincolo de iluzie.
Gânduri de final
Mulțumiți pentru momentele în care sunteți singuri și aveți ocazia de a vă orienta către interior. Mulțumiți pentru semnalul de alarmă venit sub forma singurătății pentru că asta înseamnă că aveți un ego care își face treaba și vă ajută cum poate el mai bine. Mulțumiți pentru disperarea lui fiind conștienți că sunteți mai mult de atât. Singurătatea este o iluzie pentru că nu putem fi singuri niciodată. Cel din interior a fost mereu cu noi, de la început, iar aici nu mă refer la începutul vieții noastre. A fost și va fi mereu cu noi. Până la început.
Recunoṣtința pentru incă un articol venit ca un răspuns la intrebare nepusă.
Cu ceva timp in urmă am căutat solitudinea si am experimentat singurătatea. A venit neinvitată, instalându-se bucuroasă la masa vieții mele. Mi-a derulat tot filmul cu emoțiile reprimate, credinte limitative bine fixate in interior.
Mi-au fost necesari 2 ani de lucru cu mine sub ghidarea a două Suflete de lumină , pentru a mă privi cu bucurie in oglindă si a mă bucura de Solitudine. Sunt recunoscătoare fiecărei experiente căci datorită lor am iesit din zona de confort si am făcut pasi pe calea evoluției Spirituale. Am reuṣit să indrăznesc să-mi si să pun întrebări stiind că ele sunt la pachet cu răspunsul , si că acesta îmi este accesibil.
Acum si Aici sunt Recunoscătoare!