Catedrala “Sf. Petru” din orașul german Trier situat în landul Renania-Palatinat este cea mai veche biserică din Germania. Partea centrală a naosului a fost construită din cărămidă romană la începutul secolului IV, la ordinul împăratului Constantin cel Mare în imediata vecinătate a palatului mamei sale, Elena. În urma convertirii sale la creștinism, Constantin a ordonat construirea celui mai mare ansamblu de clădiri eclesiastice din Occident, numindu-l coordonator al lucrărilor pe episcopul Maxim, în anul 329. Perioada inițială de construire a catedralei a durat până în anul 346. Pe un teren de patru ori mai mare decât cel actualei catedrală, nu mai puțin de patru bazilici și diverse clădiri anexe au fost construite în acești 17 ani. Cercetările arheologice confirmă faptul că actuala catedrală precum și Biserica Maicii Domnului sunt ridicate pe temeliile clădirilor antice romane din Augusta Treverorum. Cei patru piloni ai actualei biserici și părți ale zidurilor exterioare din cărămidă sunt rămășițe din această perioadă.
Biserica din secolul al IV-lea a fost distrusă de către franci, dar reclădită. A fost distrusă din nou de vikingi în anul 882, dar în anul 993, arhiepiscopul Egbert a ordonat reconstrucția catedralei, care a fost finalizată de Poppo de Babenberg în perioada (1016-1041). Faimoasa fațadă vestică datează din această perioadă. De-a lungul secolelor, biserica a continuat să fie reconstruită și înfrumusețată cu bolți gotice, sculpturi renascentiste și capele baroce, dar în general stilul clădirii rămâne cel romanic.
Cele patru turnuri ale sale sunt așezate mai mult sau mai puțin simetric pe ambele părți ale absidei de vest. Este de remarcat inscripția latină situată deasupra ceasului de pe cel mai înalt turn „NESCITIS QVA HORA DOMINUS VENIET” („Nu știi la ce oră vine Domnul”). Interioarul catdrealei Sf. Petru măsoară 125 x 41 de metri.
Tezaurul Catedralei Trier conține o colecție importantă de artă creștină și artefacte religioase. În 1986, biserica a fost catalogată drept patrimoniu mondial UNESCO, ca parte a Monumentelor romane.
Cele mai prețioase artefacte religioase care se află în custodia catedralei sunt roba fără cusătură a lui Iisus Hristos, tunica lui Iisus sau chitonul Domnului, așa cum mai este cunoscută această piesă vestimentară, un piron folosit la răstignirea lui Iisus, craniul sfintei împărătese Elena, mama lui Constantin cel Mare, cupa de băut a împărătesei și o talpă a sandalei care a aparținut apostolului Andrei, cel care a adus învățăturile creștine pe meleagurile Sciției, Dobrogea de astăzi.
Roba sau tunica fără cusătură a lui Iisus, de la catedrala din Trier și cămașa lui Iisus de la Basilica Saint Denis din Franța, sunt obiectele vestimentare purtate de Iisus cu puțin timp înainte de răstignirea lui. Acestea, împreună cu o altă cămașă țesută de Fecioara Maria pentru Iisus și păstrată la Catedrala Svetitskhoveli din Mtskheta (GEORGIA), Giulgiul de la Torino și Sudariul de la Oviedo, poartă amprentele genetice ale aceleiași persoane au concluzionat specialiștii. Așa cum este menționat în evanghelia canonică a lui Ioan, după răstignire, soldații romani și-au împărțit hainele Mântuitorului în patru iar pentru tunică au tras la sorți, întrucât aceasta era dintr-o singură bucată – țesută fără cusătură. Conform legendelor, Elena, mama lui Constantin cel Mare, a descoperit tunica fără cusătură a lui Iisus în Țara Sfântă în anul 327, împreună cu alte câteva relicve, printre care și fragmente din Adevărata Cruce. Elena a trimis tunica la Trier, orașul unde Constantin locuise cu câțiva ani înainte de a deveni împărat. Istoria tunicii lui Iisus de la Trier este certă doar din secolul al XII-lea. La 1 mai 1196, arhiepiscopul Johann I de Trier a consacrat în catedrala Sf. Petru un altar special pentru păstrarea acesteia. De-a lungul vremii, pentru buna conservare a tunicii, au fost adăugate bucăți de tafta și mătase și a fost chiar scufundată într-o soluție de cauciuc în secolul al 19-lea. Puținele bucăți originale ale tunicii nu au fost adecvate pentru datarea cu Carbon 14.
Therese Neumann din Konnersreuth, stigmatica purtătoare a tuturor rănilor lui Iisus, despre care v-am povestit în documentarul MISTERELE PURTĂTORILOR DE STIGMATE a declarat că tunica lui Iisus de la Trier este autentică. În 1512, în timpul unei diete imperiale, împăratul Maximilian I a cerut să vadă Sfânta Tunică păstrată în catedrala Sf. Petru. Arhiepiscopul Richard von Greiffenklau a deschis altarul în care era păstrată tunica și a pus-o între 2 plăci de sticlă pentru ca împăratul s-o poată vedea. Vestea că tunica a fost expusă s-a răspândit ca un fulger, și toți locuitorii din Trier au cerut s-o vadă și. În perioada 1513-1545, tunica a fost vizitată de credincioși vreme de o zi, la fiecare 7 ani. Apoi a fost reexpusă circa 300 de ani mai târziu, în anul 1810, iar în secolul 20, tunica a fost expusă în anii 1933, 1939, 1981 și 1996. În anul 1996, altarul tunicii fost vizitat de peste un milion de pelerini. Acest fapt a determinat episcopia Trierului să organizeze anual un festival religios de zece zile numit Zilele Sfintei Tunici.
În 2012 altarul sfintei Tunici a fost redeschis vizitatorilor. De data aceasta peste 3 milioane de pelerini au trecut prin fața tunicii Domnului. În 2012, au fost raportate 18 minuni ale vindecării printre vizitatorii prețiosului artefact. Altarul este prevăzut astăzi cu tehnologie modernă de conservare, tunica este păstrată într-o vitrină de sticlă și este accesibilă publicului larg, numai în timpul festivalului Zilele Sfintei Tunici. Altarul Tunicii Domnului este deschis periodic de experți autorizați pentru a verifica starea de conservare și resigilat apoi cu sigiliul episcopului de Trier. Certitudinile privind autenticitatea Cămășii din Georgia, Tunicii de la Trier, Giulgiului de la Torino și Sudariului de la Oviedo au fost întărite de experții criminaliști, care au probat că grupa de sânge identificată pe toate aceste materiale textile este AB. Aceiași experți au confirmat și că pe toate aceste reclicve sfinte au fost descoperite urme de polen ale unor specii de plante care nu trăiesc decât în zona Palestinei.
