V iața nu ne oferă întotdeauna dulcele mai întâi. Uneori, ne pune în față un gust acru, dureros, o experiență care ne strânge sufletul și ne lasă cu întrebări fără răspuns. Și ne întrebăm: de ce acum? de ce mie? Iar răspunsul nu vine imediat. El se coace încet, ca un măr la soare. Și doar după ce gustul amar sau acru și-a făcut lucrarea în noi, învățăm să recunoaștem dulceața când apare.
Adevărul este că fără contrast, nu există percepție clară. Dacă ai mânca doar mere dulci, zi după zi, gustul lor ți s-ar părea banal. Plăcerea s-ar estompa. Ai uita cum e să te bucuri cu adevărat. Dar după ce ai simțit acreala – a pierderii, a refuzului, a efortului care nu dă roade –, când în sfârșit sosește mărul dulce, îl savurezi altfel. Cu recunoștință. Cu prezență. Cu acel oftat liniștit care spune: a meritat să aștept.
Durerea ca inițiere. Dulceața ca revelație.
În plan spiritual, experiențele “acide” sunt deseori forme de inițiere. Ele ne decoperă răbdarea, credința, curajul de a merge mai departe chiar și când nu înțelegem totul. Iar când vine dulcele – o reușită, o întâlnire, o stare de pace – îl putem primi nu doar ca pe o alinare, ci ca pe o binecuvântare conștientă.
Această lecție a contrastului este una profundă. Nu doar în viața emoțională, ci și în viața sufletului. Încercările ne decoperă marginile. Ne învață să ne cunoaștem gusturile interioare. Și când Dumnezeu ne oferă un dar, după o perioadă grea, nu e doar ca să ne răsplătească, ci să ne învețe să simțim cu adevărat.
A învăța să guști viața în întregimea ei
Viața nu este o masă cu un singur fel. E un ospăț al contrastelor. Acolo unde sufletul învață să aprecieze, nu doar să ceară. Să contemple, nu doar să consume. Să transforme: durerea în înțelepciune, așteptarea în liniște, dulceata în rugăciune. Așa cum papilele gustative au nevoie de contrast ca să simtă intens, și inima are nevoie de întuneric pentru a recunoaște lumina. Când ai fost căzut, înveți să prețuiești fiecare ridicare. Când ai fost gol pe dinăuntru, fiecare picătură de sens te umple.
Crezi că ai putea să-i spui Sinelui tău Superior următoarele cuvinte?
Ajută-mă să nu fug de mărul acru. Să-l mușc cu demnitate, să-l mestec cu înțelepciune și să-l las să mă învețe ce are de spus. Ca atunci când vine dulcele, să-l pot primi nu cu grabă, ci cu reverență. Cu sufletul deschis, ca un copil care a învățat că toate gusturile vieții sunt, în felul lor, vindecătoare. Îndrăznește să fii înțelept !
ARTA DE A IERTA FĂRĂ SĂ UITĂM | ÎNȚELEPCIUNEA DIN SPATELE ACCEPTĂRII ȘI ELIBERĂRII
