Povestea lui Iosif tâmplarul (Historia Josephi Fabri Lignari) este o compilație de tradiții despre Maria (mama lui Iisus), Iosif și „Familia Sfântă”, scrisă în Egiptul bizantin în limba greacă la sfârșitul secolului al șaselea. Manuscrisul a supraviețuit doar în traducere coptă și arabă și a fost făcut public în anul 1722 în cartea Viața tâmplarului Iosif , publicată în limba latină. Din această carte mai există un singur exemplar original, care se păstrează astăzi în Biblioteca Națională a Austriei. Cartea a fost reeditată în anul 1923. Temele centrale ale manuscrisului sunt atât viața și moartea lui Iosif cât și descrierea componenței Familiei Sfinte, toate acestea fiind relatate de Iisus ucenicilor săi, cu lux de amănunte, pe muntele Măslinilor. Analizând manuscrisul, putem constata că Iisus le dictează practic ucenicilor săi povestea vieții lui Iosif, pentru ca cei știutori de carte s-o scrie exact după cum el dorește și s-o depună la biblioteca din Ierusalim. Povestea vieții lui Iosif lămurește pe deplin controversata existență a celor 6 frați ai lui Iisus în aparentă antiteză cu virginitatea continuă a Mariei. Iosif moare la vârsta de 111 ani, înconjurat de cei 5 fii ai săi ; Iisus, Iuda, Ioset, Iacob și Simon și cele două fiice ale sale, Assia și Lydia.
Iată povestea !
Aceștia au scris tot ceea ce au auzit, apoi au depus textul la biblioteca din Jerusalim, notând doar ziua în care sfântul bătrân s-a despărţit de trup în pacea Domnului: 26 epep. Astfel trecu în lumea celor drepţi părintele nostru Iosif tâmplarul, tată lumesc al lui Hristos, care a trăit o sută unsprezece ani.
Într-o zi, aflându-ne împreună cu Mântuitorul nostru pe muntele Măslinilor ne vorbi aşa:
– Fraţilor preaiubiţi şi fii ai bunului meu Tată, singurii aleşi din toată lumea, știţi bine ce v-am spus de-atâtea ori: trebuie ca eu să fiu răstignit şi să îndur moartea; să mă ridic din morţi şi să vă aduc vestea cea bună pentru ca voi, s-o predicaţi pe întreg pământul; să cobor din înalt o mare putere asupra voastră, care să vă umple de Duh Sfânt; iar voi, să-i îndemnaţi pe toţi la pocăinţă zicându-le: Mai mult cântăreşte un pahar cu apă în viaţa viitoare decât toate bogăţiile acestei lumi; Mai mult cântăreşte un singur pas în casa Tatălui meu decât toate bogăţiile acestei lumi; Mai mult cântăreşte un ceas de bucurie pentru cei drepţi decât o mie de ani pentru cei păcătoşi; Păcătoşii vor plânge doar şi se vor tângui, fără ca cineva să se-ndure de lacrimile lor. Aşadar, când voi, mădularele mele, va trebui să vă porniți la drum, predicaţi oamenilor aceste lucruri: Tatăl meu vă va cere socoteală după o dreaptă cântărire a faptelor şi vă va judeca până la ultimul cuvânt de prisos pe care l-aţi rostit;căci aşa cum nimeni nu poate scăpa de ghearele morţii, tot aşa nimeni nu-şi poate ocoli propriile fapte, bune sau rele. Vă repet ceea ce v-am spus de-atâtea ori: nici un puternic nu se va putea salva cu propria-i putere şi nici un bogat cu toate bogăţiile sale. Iar acum, ascultaţi și luați aminte! Vă voi spune viaţa tatălui meu Iosif, bătrânul tâmplar binecuvântat de Dumnezeu.
Era un om pe nume Iosif, născut în Betleem, oraşul iudeu al regelui David. Învăţase două lucruri în viaţă: înţelepciunea şi meşteşugul tâmplăriei.Omul acesta se căsători şi avu fii şi fiice: patru băieţi şi două fete. Băieţii se numeau Iuda, Ioset, Iacob şi Simeon, iar fetele: Lisia şi Lidia. După scrisa fiecăruia, muri şi nevasta lui Iosif, lăsând în urma ei un băiat, pe Iacob, de vârstă fragedă. Iosif era un om drept şi lăuda pe Dumnezeu în tot ce făcea. De multe ori trebuia să plece de-acasă împreună cu doi dintre feciorii săi pentru că aşa îi cerea meseria. Îşi câştiga pâinea din lucrul mâinilor sale, cum stă scris în Legea lui Moise. Acest om drept de care vă vorbesc este Iosif, tatăl meu după trup. Cu el s-a logodit mama mea, Maria. Pe când tatăl meu își petrecea, în văduvie, mama mea, Fecioară plină de haruri şi binecuvântată, slujea în Casa Domnului cu mare sfinţenie. Împlinise doisprezece ani. Primii trei şi-i petrecuse în casa părinţilor, iar pe ceilalţi nouă în Templul Domnului. Văzând preoţii că sfânta copilă ducea o viaţă ascetică şi cu frică de Dumnezeu, s-au sfătuit între ei şi au hotărât aşa: să căutăm un om de treabă şi să o logodim cu el până i-o veni ceasul măritişului, ca nu cumva, din delăsarea noastră, să aibă prima scurgere în Templu. Căci am săvârşi cu toţii un mare păcat. Au chemat tot tribul lui Iuda şi au ales din el doisprezece bărbaţi cu numele celor douăsprezece triburi. Sorţii au căzut pe bătrânul şi bunul Iosif, tatăl meu după trup. Atunci preoţii au zis către mama mea, Fecioara:
-Mergi cu Iosif şi ascultă-l în toate până când va veni ceasul să te măriţi.
Iosif o duse pe Maria în casa lui. Aici ea îl găsi pe micuţul Iacob, rămas orfan, pe care-l mângâie şi-l îngriji. De aceea i s-a şi spus „mama lui Iacob”. După ce o aduse acasă pe mama mea, Iosif plecă la locul unde lucra ca tâmplar. Maica mea, Maria, a trăit doi ani în casa lui Iosif până în ziua aceea minunată. Iar în cel de-al paisprezecelea an al vieţii sale Eu, Isus, Viaţa voastră, am venit să locuiesc în pântecele ei din voia mea proprie. Abia în a treia lună după ce rămăsese grea, veni şi nevinovatul Iosif de la lucrul său. Găsind-o pe Maica Mea însărcinată, a fost cuprins de mânie şi de frică. Se gândi s-o părăsească în ascuns. Atât de rău i-a fost, încât n-a vrut nici să mănânce în ziua aceea.
Iată însă că la miezul nopţii i se arătă, la porunca Tatălui meu, Gabriel, arhanghelul bucuriei, şi-i zise:
-„Iosif, fiu al lui David, nu-ţi fie teamă s-o ţii în casa ta pe Maria. Află că pruncul pe care ea-l va naşte este rod de la Duhul Sfânt.Va naşte un fiu căruia îi vei pune numele Isus. El va paşte neamurile cu un toiag de fier”.
Apoi îngerul se făcu nevăzut. Iar Iosif, trezindu-se, făcu întocmai ce-i spusese îngerul Domnului şi o ţinu pe Maria în casa lui. Între timp veni porunca de la împăratul Augustus ca fiecare să meargă şi să se înscrie în cetatea unde s-a născut. Bunul bătrân porni şi el la drum spre Betleem, cetatea sa natală. O luă şi pe Fecioara Maria, maica mea. Şi pentru că sorocul naşterii era aproape, el dictă numele scribului în felul următor: Iosif, fiul lui David; Maria, soţia sa şi Isus, fiul lor, din tribul lui Iuda. Apoi Maria, Maica Mea fecioară, mă născu pe când se întorceau de la Betleem, chiar lângă mormântul Rahelei, soţia patriarhului Iacob, mama lui Iosif şi a lui Beniamin.
Iată însă că Satana s-a băgat în sufletul lui Irod cel Mare, tatăl lui Arhelaos, acelaşi care i-a tăiat capul iubitei mele rude, Ioan. Irod umbla să mă omoare, deoarece credea că împărăţia mea este din lumea aceasta. Dar Tatăl meu îi descoperi totul lui Iosif printr-o viziune și el fugi din Iudeea, luându-ne pe mine, pe Mama şi pe Salomeea. Am coborât aşadar în Egipt, unde am rămas vreme de un an, până când Irod muri mâncat de viermi – răsplată meritată pentru sângele nevinovat pe care îl vărsase.
După ce nelegiuitul de Irod s-a stins din viaţă, ne-am întors şi noi în Israel. Aici ne-am dus să locuim într-o cetate din Galileea, pe nume Nazaret. Tatăl meu, bătrânul cel binecuvântat, lucra mai departe ca tâmplar. Astfel, datorită lui am putut trăi liniştiţi. Căci el, aş putea zice, n-a mâncat niciodată pâine pe degeaba, urmând în toate Legea lui Moise.
Deşi era înaintat în vârstă, trupul îi rămăsese zdravăn. Avea privirea ageră şi nu-i lipsea nici un dinte. Nu-şi pierduse nici judecata dreaptă, nici înţelepciunea. La cei o sută unsprezece ani părea încă tânăr. Fiii săi cei mai mari, Ioset şi Simon, după ce s-au însurat au mers să trăiască fiecare la casa lui. Cele două fete s-au măritat şi ele, cum e legea omenească, aşa încât Iosif a rămas doar cu fiul cel mai mic, cu Iacob.
Cât despre mine, după ce maica mea m-a născut, am fost mereu împreună cu ei, dându-le ascultare ca un fiu. Am făcut tot ceea ce-i omenesc, în afară de păcat. Mariei îi ziceam „mamă”; iar lui Iosif, „tată”. Tot ce-mi cereau făceam şi niciodată nu scoteam vreun cuvânt rău în faţa lor, căci îi iubeam nespus de mult. Veni însă şi ceasul în care tatăl meu, Iosif, trebuia să părăsească această lume, aşa cum le e scris tuturor bieţilor muritori. Iar când trupul începu să-i slăbească, îngerul său păzitor se apropie şi-i zise: „Vei muri în anul acesta!”. Simţind cum i se tulbură sufletul, plecă la Ierusalim, intră în Templul Domnului, îngenunche dinaintea altarului şi se rugă aşa:
– „O, Dumnezeule, Tată preamilostiv şi Dumnezeu al întregii făpturi, Stăpânitor al sufletului, al trupului şi al cugetului meu! Dacă așa este că mi s-au împlinit zilele pe care mi le-ai dăruit pe această lume, te rog, Stăpâne trimite pe arhanghelul Mihail să stea alături mine până când sufletul meu nefericit va ieşi din trup, fără durere sau tulburare. Căci moartea stârneşte în toţi mare durere şi tulburare, fie el om, animal sau fiară, vierme sau pasăre. Pentru toate făpturile de sub cer în care adie suflarea vieţii, despărţirea sufletului de trup, este chinuitoare. De aceea, Stăpâne, îngăduie îngerului să rămână lângă trupul şi sufletul meu până când va trece, fără nici o durere, clipa despărţirii lor. Fă ca îngerul pe care mi l-ai dat în ziua naşterii mele să nu mă privească, în drum spre tine, cu ochi supăraţi ci cu ochi iubitori şi senini. Fă ca toţi cei cu faţă schimbătoare să nu mă-mpiedice să ajung la tine. Nu lăsa ca sufletul meu să cadă în mâinile păzitorilor porţii şi scapă-mă de judecata cea înfricoşătoare. Fă ca valurile acelui râu de foc în care sufletele trebuie să se cureţe înainte de a privi slava feţei tale să mă privească fără duşmănie. O, Dumnezeule care judeci cu adevăr şi dreptate, fie ca mila Ta să-mi aducă mângâiere, Tu, izvorul tuturor celor bune! Slavă ţie în vecii vecilor. Amin!”.
După ce s-a întors la Nazaret, Iosif a fost cuprins de o boală care avea să-l ducă în mormânt. Aceasta s-a arătat mai crudă ca niciodată. Iată, pe scurt, viaţa iubitului meu părinte, Iosif!
La patruzeci de ani se căsători şi trăi cu femeia sa alţi patruzeci şi nouă. De la moartea acesteia trecu un an. Apoi maica Mea a rămas doi ani în casa lui Iosif, după ce preoţii i-o încredinţaseră cu următoarea poruncă:
– „Ai grijă de ea până în ziua căsătoriei voastre!”
La începutul celui de-al treilea an al şederii sale aici – avea aproape 14 ani – m-a născut pe mine, în chip tainic, despre care nici o creatură nu ştie nimic în afară de Mine însumi, de Tatăl Meu şi de Duhul Sfânt. Viaţa părintelui meu Iosif, bătrânul cel binecuvântat, se întinse pe o sută unsprezece ani – atât îi hărăzise bunul meu Tată. S-a despărțit de trup în a douăzeci şi şasea zi a lunii epep. Atunci aurul curat al trupului său începu să se stingă, iar argintul cugetului şi judecăţii să se înnegrească. Uită să mănânce şi să bea; pierdu îndemânarea cu care lucra de obicei. În zorii zilei de 26 a lunii epep, pe când se afla încă în pat, a fost cuprins de-o mare tulburare. Scoase un geamăt cumplit, bătu din palme şi începu să urle:
– “Vai de mine şi de ziua în care m-am născut! Vai de pântecele în care am primit sămânţa vieţii! Vai de sânul care m-a alăptat! Vai de genunchii pe care am fost legănat! Vai de braţele care m-au ţinut până când am crescut şi am început să păcătuiesc! Vai de limba şi de buzele mele, care de-atâtea ori au rostit vorbe nelegiuite, au minţit, au pârât şi au bârfit pe nedrept! Vai de ochii mei care au văzut scandaluri! Vai de urechile mele care au ascultat cu plăcere vorbe deşarte! Vai de mâinile mele care au furat lucruri străine! Vai de stomacul şi de pântecele meu care au tânjit după îmbucătura altuia; şi când o dobândeau o devorau mai iute ca flăcările unui foc mistuitor! Vai de picioarele mele care au făcut rău trupului, căci l-au purtat adesea pe cărări greşite! Vai de trupul care mi-a pustiit sufletul, înstrăinându-l de Dumnezeu-Creatorul! Ce să mă fac!? Sunt înconjurat din toate părţile. Vai, cu adevărat mare este nefericirea păcătoşilor! Adâncă tristeţe l-a cuprins pe tatăl meu, Iacob, înainte de a-şi da duhul şi nu mă ocoleşte nici pe mine, blestematal! Iisus este mijlocitorul sufletului şi al trupului meu; împlinească-se în mine voia Lui!”.
După ce-a rostit el aceste cuvinte, eu m-am ridicat şi am intrat în odaia unde stătea întins. Şi văzându-l atât de tulburat i-am zis:
– Bine te-am găsit, iubit părinte şi bătrân binecuvântat!
El mi-a răspuns cu o voce sugrumată de frica morţii:
– „Fii de o mie de ori binevenit, căci, iată, numai auzindu-ţi vocea, sufletul meu s-a mai liniştit. Isuse, Stăpânitorul meu; Isuse, Regele meu adevărat, Mântuitorul meu bun şi milostiv; Isuse, eliberatorul meu; Isuse, călăuza mea; Isuse, apărătorul meu; Isuse, Tu, în bunătatea Căruia sunt toate; Isuse, al cărui nume dulce şi puternic stă pe buzele tuturor; Isuse, ochi ce vede şi ureche ce aude cu adevărat – ascultă azi pe slujitorul Tău! Pentru că spre Tine înalţ rugăciuni şi-n faţa Ta vărs lacrimi amare! Cu adevărat Tu eşti Dumnezeu. Da, Tu eşti Stăpânitorul, despre care mi-a vestit îngerul de multe ori, dar mai cu seamă în ziua aceea în care inima mea colcăia de bănuieli omeneşti; căci o văzusem pe Fecioară însărcinată şi vroiam să o părăsesc. Dar pe când mă gândeam eu la asta, mi-a apărut în vis un înger şi mi-a zis:
– “Iosif, fiu al lui David, nu-ţi fie teamă să o iei pe Maria de nevastă, pentru că pruncul pe care îl va naşte este rod de la Duhul Sfânt. Să nu ai bănuieli despre sarcina ei! Ea va naşte un fiu pe care-l vei numi Isus”.
Tu eşti Isus Cristos, Mântuitorul sufletului, al trupului şi al cugetului meu. Nu mă osândi pe mine, slujitorul Tău şi rodul mâinilor Tale! Eu nu ştiam şi nu desluşeam misterul naşterii Tale minunate, pentru că nu auzisem niciodată până atunci că o femeie ar putea zămisli fără bărbat şi că o fecioară ar putea naşte fără să-şi rupă astfel pecetea fecioriei. O, Stăpânitorul meu! Dacă n-aş fi cunoscut legea acestei taine, n-aş fi crezut în Tine, în naşterea Ta sfântă, şi nici n-aş fi cinstit-o pe Maria, Fecioara care Te-a născut. Îmi amintesc şi-acum de ziua în care un copil muri muşcat de-un şarpe. Toate rudele s-au năpustit atunci asupra Ta, vrând să Te ducă înaintea lui Irod. Dar ţie ţi s-a făcut milă de bietul copil şi l-ai înviat din morţi, ca să mărturisească de faţă cu toţi că nu Tu l-ai omorât. Ce mare bucurie a fost atunci în casa mortului! Dar eu Te-am tras de urechi şi ţi-am zis:
-Ai grijă ce faci, fiule!
Tu mi-ai răspuns ameninţător:
– „Dacă n-ai fi tatăl meu după trup, te-aş învăţa minte pentru ceea ce mi-ai făcut”.
Domnul meu şi Dumnezeul meu, dacă din pricina acelei zile ai venit astăzi cu glas de judecată şi ai îngăduit ca asemenea prevestiri cumplite să se abată asupra mea, Te rog, nu mă duce înaintea judecăţii Tale şi nu Te război cu mine! Căci eu sunt robul Tău şi fiul roabei Tale. Iar de-mi vei rupe lanţurile încet şi fără să simt, atunci şi eu îţi voi aduce jertfă binecuvântată: voi, mărturisi slava Ta dumnezeiască, voi mărturisi că Tu eşti Isus Cristos, Fiu adevărat al lui Dumnezeu şi deopotrivă Fiu adevărat al omului.
La aceste cuvinte rostite de tatăl meu Iosif nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile şi am izbucnit în plâns. Vedeam cum moartea pune stăpânire pe el şi-i auzeam cuvintele amare ce-i ieşeau din gură. Atunci, fraţilor, mi-am amintit de moartea pe cruce pe care urma s-o îndur pentru viaţa întregii lumi. Iar maica mea preaiubită, al cărei nume este plăcut tuturor celor ce mă iubesc, se ridică şi-mi zise suspinând:
-„Vai de mine, Fiule, uite cum se apropie moartea de Iosif, bătrânul blând şi binecuvântat, tatăl Tău după trup, mult iubit şi cinstit!”.
Eu i-am răspuns:
-Maică preaiubită, care om născut în trup va scăpa de ghearele morţii? Căci moartea este stăpâna tuturor oamenilor, Maică binecuvântată. Şi tu va trebui să mori ca toţi ceilalţi oameni.Totuşi moartea voastră, a tatălui meu Iosif şi a ta, o, maică binecuvântată, nu poate fi numită moarte, ci mai degrabă viaţă veşnică. Chiar şi eu voi muri pentru toţi, din pricina trupului în care m-am îmbrăcat. Iar acum, Maică preaiubită, ridică-te şi intră la bătrânul binecuvântat Iosif, ca să vezi ce soartă îl aşteaptă acolo, sus.
Maria se ridică, intră în cămăruța în care zăcea Iosif şi văzu semnele morţii pe chipul lui. Eu, fraţilor, m-am aşezat la căpătâiul lui, iar Maica Mea, la picioarele lui. El îşi ţinea privirea aţintită spre mine, fără să-mi poată spune vreun cuvânt. Căci moartea îl cuprindea încetul cu încetul. Apoi se uită în sus şi scoase un geamăt puternic. I-am ţinut mult timp mâinile şi picioarele, căci el se zbătea şi mă ruga să nu-l las singur cu duşmanii.I-am pus mâna pe piept şi am simţit că sufletul îi urcase deja până la gât, pe unde urma să părăsească trupul. Dar clipa morţii nu sosise încă. Erau acolo doar lacrimile, tulburarea şi slăbiciunea dinaintea morții. Când maica mea preaiubită văzu că-i pun mâna pe piept, îi atinse picioarele şi simţi cum îi dispare fierbinţeala. Atunci se întoarse către mine şi-mi zise:
– „Mulţumesc, Fiule preaiubit; din clipa când i-ai pus Tu mâna pe trup nu mai are nici un pic de fierbințeală. Uite, picioarele-i sunt reci ca gheața”.
Eu i-am chemat pe fiii şi pe fiicele lui şi le-am zis:
– Haideţi să vorbiţi cu tatăl vostru, până când nu i se închide gura pe veci şi i se răceşte trupul.
Atunci fiii şi fiicele lui au intrat şi i-au vorbit. El începuse să simtă durerea morţii şi nu mai vroia să întârzie în lumea aceasta. Lisia, fiica lui Iosif, se ridică şi zise către fraţii săi:
-„O, fraţilor preaiubiţi, de aceeaşi boală a suferit şi mama noastră, care a plecat şi n-am mai văzut-o până în ziua de azi. La fel se întâmplă şi cu tatăl nostru Iosif – nici pe dânsul n-o să-l mai revedem în veci”.
Atunci toţi fiii lui Iosif au izbucnit în lacrimi. Maria, mama mea şi cu mine plângeam laolaltă cu ei, fiindcă sosise ceasul morţii. M-am uitat şi am văzut moartea venind spre casa noastră. În urma ei era şi diavolul însoţit de o mulţime uriaşă de slujitori îmbrăcaţi în foc şi vomitând fum amestecat cu sulf. Tatăl meu îşi ridică ochii şi dădu peste chipurile acelea care îl priveau cu mânie şi ură. Așa se uită ei la toate sufletele care ies din trup, dar mai ales la cele păcătoase. Văzând că moartea se află în fruntea lor, ochii bunului bătrân se umplură de lacrimi. În clipa aceea tatăl meu Iosif îşi dădu sufletul cu un suspin adânc. Iar sufletul său căuta un loc unde să se-ascundă şi să scape. Eu, auzindu-l pe tatăl meu suspinând din pricina acelor dihănii, m-am ridicat iute şi am strigat către diavol şi către cei din jurul lui. Şi îndată ei o luară la fugă ruşinaţi şi buimăciţi. Nimeni din cei de faţă, nici chiar Maria, mama mea, n-a simţit oastea aceea înspăimântătoare care vânează sufletele oamenilor. Când moartea şi-a dat seama că alungasem din preajma ei toate puterile iadului, astfel încât nu-i mai putea face nimic lui Iosif, s-a umplut de groază. Eu m-am ridicat şi am rostit o rugăciune către Tatăl meu, Dumnezeul preamilostiv:
-Tată preamilostiv, Tată al adevărului, ochi care vezi tot şi ureche care asculţi tot, auzi-mă, sunt eu, Fiul Tău iubit şi Te rog pentru tatăl meu Iosif, făptura mâinilor Tale. Trimite o ceată de îngeri împreună cu Mihail, împărţitorul bunătăţilor şi cu Gabriel, vestitorul luminii, ca să însoţească sufletul tatălui meu Iosif prin cei şapte eoni întunecoşi. Şi nu-l lăsa să meargă singur pe cărări primejdioase; căci mare spaimă naşte vederea duhurilor rele care sălăşluiesc acolo, pe malul unui râu de foc învolburat ca o mare pe timp de furtună. Fie-ţi milă de sufletul tatălui meu, Iosif, când va veni să se odihnească între palmele tale; atunci va avea nevoie de Tine! Pentru că vă spun, preacinstiţi fraţi, orice om în stare să aleagă binele de rău, dacă-şi va pierde timpul umblând după desfătările ochilor, când i se va apropia ceasul morţii şi va trebui să se înfăţişeze la cumplita judecată spre a se apăra, acela sigur va avea nevoie de mila bunului meu Tată.
Acum, să vă povestesc mai departe cum a trecut la ceruri Iosif, bătrânul cel binecuvântat. După ce şi-a dat ultima suflare l-am sărutat. Îngerii i-au luat sufletul şi i l-au înfăşurat în acoperăminte moi ca mătasea. Stăteam chiar lângă el iar dintre cei de faţă, nici unul nu şi-a dat seama că Iosif murise. Am încredinţat sufletul lui Mihail şi lui Gabriel, ca să-l apere de toate duhurile rele. Îngerii au cântat imnuri de slavă mergând înaintea lui, până au ajuns la bunul meu Tată. Atunci m-am aruncat peste trupul tatălui meu Iosif, care zăcea acolo fără vlagă. I-am închis ochii, gura şi m-am ridicat să-l privesc. Apoi am zis către Fecioară:
– O, maică Maria, unde sunt toate lucrurile făcute de el din copilărie şi până acum? S-a isprăvit cu toate, ca şi cum el nici n-ar fi fost pe lumea asta!
Când au auzit ce-i spusesem Mariei, maica mea Fecioară, fiicele şi fiii lui Iosif m-au întrebat izbucnind în lacrimi:
– „Doamne, tatăl nostru a murit fără ca noi să ne dăm seama?”. Eu le-am răspuns:
– Da, a murit; dar moartea lui nu este moarte, ci viaţă veşnică. Mare bucurie îl aşteaptă acolo pe iubitul meu tată Iosif. Din clipa în care sufletul i-a părăsit trupul pentru el s-a isprăvit cu orice durere. A apucat pe calea împărăţiei veşnice lăsând în urmă o dată cu trupul toate chinurile şi îndeletnicirile deşarte ale acestei lumi şi se îndreaptă spre locul de odihnă pregătit de Tatăl meu, în cerurile nepieritoare. Când le-am spus fraţilor mei: „Tatăl vostru a murit”, ei s-au ridicat, şi-au sfâşiat hainele şi l-au plâns multă vreme. Locuitorii din toată Galileea, aflând vestea morții lui Iosif, au venit degrabă la locul unde ne aflam noi. Au jelit până la ceasul al nouălea, după cum stă scris în Legea iudaică. Apoi i-am trimis pe toţi acasă. Am spălat trupul tatălui meu Iosif, l-am uns cu balsam şi am înălţat către Tatăl iubit din ceruri o rugăciune dumnezeiască pe care o scrisesem cu propriile-mi degete, înainte de întrupare, în pântecele Fecioarei Maria. Iar când am zis Amin au apărut mulți îngeri. Am poruncit la doi dintre ei să întindă un linţoliu şi să înfăşoare în el trupul tatălui meu Iosif. Atunci am pus mâinile pe trupul lui şi am zis:
– Să nu te atingă putreziciunea morţii; să nu-ţi putrezească urechile; să nu-ţi miroasă trupul urât; veșmântul în care te-am înmormântat să nu se facă una cu pământul şi la fel carnea cu care te-am îmbrăcat; ci să rămână lipită de oasele tale până în ziua ospăţului celor o mie de ani; să nu îmbătrânească niciodată, iubitul meu tată, părul acesta pe care l-am mângâiat de-atâtea ori! Norocul să te însoţească pretutindeni! Iar pe cel ce va aduce daruri la mormântul tău în ziua de 26 epep eu îl voi binecuvânta cu o mulţime de daruri cereşti. La fel, cine va da o bucată de pâine unui sărac în numele tău, acela nu va duce lipsă de nimic câte zile-o avea.
Îţi voi îngădui să chemi la ospăţul celor o mie de ani pe toţi care, de ziua ta, au dat un pahar cu vin unui străin, unei văduve sau unui orfan. Te voi dărui, tată preaiubit, încă din timpul vieţii lor, tuturor celor care vor scrie cartea trecerii tale spre lumea de dincolo şi vor însemna toate cuvintele care mi-au ieşit azi din gură. Iar când ei vor părăsi această lume, eu voi face să dispară catastiful unde sunt scrise păcatele lor şi nu vor suferi nici o caznă în afară de moarte şi de râul de foc dinaintea Tatălui meu, în care trebuie să se cureţe toate sufletele.
Dacă un sărac nu poate face nimic din ce-am spus până acum, atunci să pună numele Iosif unuia dintre fiii săi, în cinstea ta. Şi eu voi avea grijă ca în casa aceea să nu intre nici foamea, nici boala. Căci acolo cu adevărat locuieşte numele tău. Atunci au intrat în casă bătrânii cetăţii împreună cu groparii. Ţineau să-l îngroape după obiceiul iudaic. Au găsit trupul pregătit pentru îngropăciune Acoperământul i se lipise atât de tare de trup – parcă ar fi fost prins în cuie de fier – încât nu i-au mai recunoscut deschizătura. Apoi au dus trupul la mormânt. Când au ajuns acolo şi se pregăteau să intre, ca să-l aşeze lângă rămăşiţele tatălui său, eu mi-am amintit de ziua în care m-a luat în Egipt şi de toate necazurile pe care le-a îndurat pentru mine. Şi n-am mai putut rezista. M-am întins peste trupul lui şi am plâns multă vreme zicând:
– O, moarte, câte lacrimi şi tânguiri se nasc din pricina ta! Dar toată puterea îţi vine de la Cel ce stăpâneşte lumea;de aceea nu te învinovăţesc pe tine, ci pe Adam şi pe Eva; căci moartea nu face nimic fără porunca Tatălui meu; unii au trăit până la nouăzeci de ani, alţii chiar mai mult, dar nimeni n-a zis vreodată: „Eu am văzut moartea” sau „moartea îmi dădea din când în când târcoale”, ci moartea vine şi te încearcă o singură dată şi atunci numai trimisă de bunul meu Părinte.
Când vine să caute pe cineva ea ştie că aşa a fost hotărât în cer. Iar dacă hotărârea s-a luat cu mânie, tot cu mânie o va duce şi moartea la îndeplinire, smulgând sufletul acelui om şi dăruindu-l stăpânului ei. Nu stă în puterea morţii să-l arunce pe om în iad ori să-l ducă în împărăţia cerurilor; moartea împlineşte porunca lui Dumnezeu spre deosebire de Adam care, nefăcând voia Tatălui meu, a săvârşit o nelegiuire. Tatăl s-a mâniat pentru că în loc să asculte de porunca sa Adam a ascultat de vorbele amăgitoare ale Eve. De atunci toată făptura a fost sortită morţii. Dacă Adam s-ar fi supus, Tatăl nu l-ar fi pedepsit cu moarte. Asta mă împiedică şi pe mine acum, să-l rog pe bunul meu Tată să trimită un car luminos pentru Iosif, ca să nu guste amărăciunea morţi, apoi să-l ducă la locul de odihnă cu tot cu trupul în care s-a născut şi să trăiască acolo împreună cu îngerii mei. Din cauza neascultării lui Adam s-au abătut peste omenire atâtea rele, dar mai cu seamă acela fără leac, al morţii. Eu însumi, întrucât am un trup supus durerii, va trebui să gust amarul morţii, din milă faţă de creaturile mele.
Pe când mă tânguiam eu aşa, aceia au deschis mormântul şi au aşezat corpul neînsuflețit al lui Iosif lângă cel al tatălui său Iacob. Iosif a trăit o sută unsprezece ani. Nu-i lipsea nici un dinte din gură, vederea nu-i slăbise deloc, iar la înfăţişare părea un copil. N-a suferit niciodată de ceva. A lucrat fără încetare în atelierul său de tâmplărie până când a dat peste el boala aceea blestemată care l-a răpus. După ce Mântuitorul a terminat de povestit, noi, apostolii, ne-am ridicat în picioare plini de bucurie, i-am adorat mâinile şi picioarele şi i-am zis:
– Domnul şi Mântuitorul nostru, îţi mulţumim pentru că te-ai îndurat să ne cinsteşti cu aceste cuvinte vii ale tale. Totuşi am rămas cu o nedumerire, bunule Mântuitor: nu putem înţelege cum le-ai dăruit nemurirea lui Enoh şi Ilie – căci aceştia doi se bucură de toate bunurile corporale, trăind şi acum cu trupurile în care s-au născut, neatinse de putreziciune, în vreme ce binecuvântatului bătrân Iosif, tâmplarul, pe care l-ai preacinstit numindu-l „părinte” şi ascultându-l în toate, vedem cu uimire că, după ce l-ai numit „tatăl tău după trup” din ziua în care Te-ai născut la Bethleem, nu i-ai îngăduit totuşi să se bucure de viaţa veşnică. Ba chiar şi nouă ne-ai poruncit:
– „Când vă voi da putere şi voi trimite glasul Tatălui meu, adică Duhul, Mângâietorul asupra voastră şi când veţi porni să predicaţi Sfânta Evanghelie, predicaţi şi despre iubitul meu tată, Iosif! Scrieţi aceste cuvinte vii în testamentul despărţirii sale de lume! Citiţi aceste cuvinte în zilele de sărbătoare! Cine n-a învăţat să citească cum trebuie, să nu citească aceste cuvinte în zilele de sărbătoare! Cine va scoate sau va adăuga ceva acestor cuvinte, ca să mă facă mincinos, va fi pedepsit!”
Mântuitorul nostru a răspuns aşa:
– “Pedeapsa dată de Tatăl meu lui Adam va rămâne atâta timp cât acesta va continua să nu asculte de poruncile Tatălui. Când Tatăl meu hărăzeşte ca un om să fie drept, atunci omul acela devine alesul Lui. Când un om iubeşte lucrările diavoleşti, Dumnezeu îl părăseşte şi oricât de lungă i-ar fi viaţa, într-o zi, chiar dacă până atunci va scăpa nepedepsit, va cădea şi el în mâinile diavolului. Dacă, însă, un om va trăi mulţi ani făcând numai bine, atunci acel om va ajunge bătrân. Când Dumnezeu vede că cineva a apucat-o pe calea pierzării, îi scurtează viaţa la jumătate. Pe lângă acestea, profeţiile asupra neamului omenesc rostite de Tatăl meu trebuie să se împlinească întru totul. I-aţi amintit pe Enoh şi pe Ilie. Aceştia, aţi zis voi, trăiesc mai departe cu trupul lor de pe pământ. De ce n-ai îngăduit şi tatălui Tău, Iosif, să-şi păstreze trupul?. Eu vă spun – de-ar fi trăit Iosif încă zece mii de ani, tot ar fi trebuit să moară până la urmă. Fiţi siguri, mădularele mele sfinte, că de câte ori se gândesc la moarte, Enoh şi Ilie vor să o guste mai repede, ca să scape de greutatea ce apasă asupra lor. Tot trebuie să moară într-o zi de tulburare, spaimă, ţipete, prăpăd şi întristare. Într-adevăr, Anticristul va omorî doi oameni şi le va împrăştia sângele pentru un pahar cu apă; căci aceştia îl vor învinui de faţă cu toată lumea. Atunci noi am întrebat:
– Domnul nostru şi Dumnezeul nostru, cine sunt cei doi oameni despre care zici că fiul pierzării, Anticristul, îi va omorî pentru un pahar cu apă?
Isus, Mântuitorul şi Viaţa noastră, a răspuns:
– “Enoh şi Ilie”.
Auzind noi cuvintele acestea din gura Mântuitorului, ni s-au umplut inimile de bucurie. Drept pentru care i-am adus laudele şi mulţumirile cuvenite. Căci El este Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos şi prin El aducem Tatălui toată slava şi cinstirea, împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, dătătorul de viaţă, acum şi pururea în vecii vecilor. Amin.
